Uneori am impresia că memoria mea funcționează după reguli ciudate. Îmi pot uita cheile pe masă sau pot uita ce am mâncat acum trei zile, dar amintirile din copilărie îmi stau lipite de suflet, intacte, în culori atât de vii încât aproape pot simți mirosul de atunci. Prima mea experiență cu un tort nu a fost la o zi de naștere, printre baloane și zarvă. Nu, a fost mult mai personală. Se întâmpla la o vârstă foarte fragedă, în bucătăria bunicii mele din partea mamei. Îmi amintesc și acum masa de lemn și mâinile ei care lucrau cu o siguranță pe care doar dragostea ți-o dă. A decis, pur și simplu, că acea zi merita celebrată cu ceva special, fără un motiv calendaristic anume. Nu era o prăjitură obișnuită.
Era un tort „adevărat”, un munte de bunătăți plin de fructe colorate și atât de bine însiropat, încât fiecare linguriță se topea instantaneu. Fără să știe, bunica mea urma o tradiție veche de milenii.
Pe vremea când egiptenii coceau primele forme de „tort” care semănau mai mult cu niște pâini îndulcite cu miere ei făceau aceste ofrande pentru a onora zeii.
De fapt, cuvântul „cake” vine de la vechiul termen scandinav „kaka”, care descria exact acea pâine plată și rotundă. E fascinant cum, de la acele pâini egiptene și până la tortul însiropat al bunicii, esența a rămas aceeași. Chiar și romanii aveau versiunile lor de „fruitcakes” cu stafide și nuci, dar pun pariu că niciun centurion nu s-a bucurat de ele așa cum m-am bucurat eu de blatul ăla moale, care lăsa urme de sirop pe degete. Bunica nu era în Egiptul Antic, dar în acea zi, eu eram zeul casei, iar tortul acela cu fructe era ofranda ei pentru bucuria mea.
Timpul a trecut, iar amintirea acelei zile a rămas într-un sertar drag, până într-o după-amiază de vineri care nu anunța nimic spectaculos. Nu m-a lovit inspirația după vreun documentar cu chefi cofetari celebri, pur și simplu s-a produs un declic. Simțeam că trebuie să creez ceva dulce, cu mâinile mele, fără ajutor.
Am ales Tortul Diplomat, părea biletul perfect către succes sau către un eșec rapid pe care să îl pot uita repede. Ceea ce nu știam atunci era că acest desert, bazat pe bavarois și fructe, este o rudă apropiată a celebrului „Charlotte Russe”, creat de legendarul bucătar Marie-Antoine Carême pentru țarul Alexandru I. Deși rețeta pare sofisticată, istoria spune că tortul a devenit accesibil tuturor abia după Revoluția Industrială, când zahărul și praful de copt au ajuns în magazinele de rând.
Eu eram propria mea revoluție în acea vineri, încercând să recreez o bucată de istorie regală în propria mea bucătărie.
Când am terminat, arăta desprins din reviste am arătat mândru poza mamei mele, care a rămas sceptică. Ea mă știa drept „specialistul” în checuri marmorate, nu în arhitectură dulce culinară.
Dar acea reușită a aprins o flacără: mi-am promis că nu voi mai repeta niciodată aceeași rețetă de două ori. Totuși, drumul către perfecțiune a avut și momente de umilință comică. Înainte de a învăța să-mi fac singur blaturile, am trecut prin „incidentul hârtiei”. Pregăteam un tort ambițios, cu șase straturi subțiri cumpărate. Am însiropat, am pus cremă, am nivelat. Când am tăiat primele felii alături de prietena mea de atunci, am întâlnit o rezistență suspectă la penultimul strat.
Din neatenție, crezusem că am scos toate foliile de hârtie de protecție care separă blaturile în ambalaj. Dar una singură, subțire și perfidă ca o foaie de copt, rămăsese acolo. Deși era bine însiropată și ea, nu era tocmai comestibilă am reuşit să îndepărtez acea folie de hârtie fără să stric tortul am folosit un cuţit mare de bucătărie şi totul a fost bine, dar acea neatenţie m-a învăţat să fiu extrem de riguros şi atent la orice detaliu.
Pentru mine a fost un dezastru, îmi venea să arunc totul la gunoi de rușine. Pentru ea, a fost cel mai amuzant moment al serii. Acea hârtie a fost, de fapt, certificatul meu de absolvire.
Atunci am decis că nu voi mai lăsa niciodată soarta deserturilor mele în mâinile unui producător industrial. Am început să învăț să fac singur blatul, trecând definitiv de la statutul de „asamblator” la cel de „creator”.
Mi-am amintit atunci ce citisem mai demult că în Germania secolului XV, cofetarii începuseră deja să vândă torturi cu un singur strat pentru zile de naștere, dar eu voiam mai mult: voiam control total asupra fiecărei fărâme de blat.
Pe măsură ce pasiunea creștea, am ajuns la momentul în care am decis să îmi fac singur tortul de zi de naștere. Îl terminasem, arăta bine, dar așteptarea prietenei mele să se întoarcă de la muncă era un supliciu. Timpul trecea greu, așa că am început să explorez dulapul in care tineam diverse ornamente.
Am găsit niște steluțe și ornamente colorate rămase prin cutii de la Dr. Oetker. „Merge puțin și aici”, mi-am spus. Apoi încă puțin. Și încă puțin. De fiecare dată când mă mai uităm la ceas și vedeam că nu a sosit, mai adăugam câte ceva. Când a intrat pe ușă, tortul nu mai era un deşert, era un monument al excesului.
Se spune că germanii au fost primii care au pus lumânări pe tort la Kinderfest, simbolizând „lumina vieții”, dar tortul meu avea atâtea ornamente încât lumina singur în întuneric. Nu mai exista niciun milimetru liber; era, probabil, cel mai ornat tort pe care l-am făcut vreodată. Am râs amândoi pe săturate, realizând că uneori, entuziasmul bate estetica.
Astăzi, când pun mâna pe făină și ouă, nu mai văd doar niște ingrediente banale. Văd acea vineri de demult, văd zâmbetul bunicii și, mai ales, văd toate „hârtiile de copt” peste care a trebuit să trec ca să învăț sa fac un tort doar din pură pasiune.
Trebuie să menționez însă un lucru: nu sunt cofetar nu am facut cursuri pentru asa ceva și nici nu fac asta pentru profit. Nu vei găsi la mine torturi la comandă, pentru că tot ce creez este un demers strict personal.
Fac torturi pentru mine sau pentru cei dragi, atunci când simt ceva special pentru cineva și decid să depun acest efort. Pentru mine, tortul nu e un produs de serie, ci o formă de a-ți dărui timpul și atenția.
Am înțeles că un tort reușit nu e cel care arată perfect în poze, ci cel care reușește să oprească timpul în loc pentru câteva minute, exact așa cum făcea bunica pentru mine.
Până la urmă, istoria tortului se scrie în fiecare bucătărie unde cineva îndrăznește să încerce, să greșească și să râdă de propriile gafe.
Eu voi continua să caut rețete noi, să experimentez și să nu repet niciodată același drum, pentru că magia nu stă în perfecțiune, ci în curajul de a pune ultima decorațiune la ornare pe un munte de frișcă sau crema de ciocolată și de a spune: „E al meu și e exact așa cum trebuie să fie”.
Dacă viața e uneori amară, măcar tortul să fie o poveste dulce cu final fericit.
