Blog de calatorie - Viena -2.

Dimineața primei zile pline în Viena a început cu o nerăbdare greu de stăpânit. La ora 6.00, ochii mi s-au deschis brusc, de parcă aș fi avut o întâlnire de importanță vitală și riscăm să întârzii.

Deși eram în vacanță și nu mă strângea nici o barieră orară, Viena are acest efect ciudat. 

Simți că fiecare minut petrecut în pat este o risipă, un sacrilegiu adus unui oraș care te așteaptă să îl descoperi.

După ce am răsfoit din nou micile mele notițe de călătorie pe telefon, am pășit spre fereastră și am deschis-o larg. În acea secundă, un aer rece, incredibil de proaspăt și curat, complet diferit de cel cu care eram obișnuit în București, a invadat camera, alungând instantaneu orice urmă de somn. Partenera mea de drum dormea în continuare un somn adânc și binemeritat după emoțiile din ziua precedentă.

De la fereastra hotelului, am asistat la un spectacol fascinant, adică trezirea la viață a metropolei. Străzile începeau să pulseze discret sub pașii localnicilor care se grăbeau spre birouri cu pahare de cafea aburindă în mâini, în timp ce, din loc în loc, câțiva plimbăreți matinali, probabil turiști la fel de fascinați ca și mine, savurau liniștea dimineții, fără nicio grijă pe umeri.

Timpul se scurgea, iar partenera mea nu dădea semne că ar vrea să renunțe prea curând la confortul așternuturilor. Între timp, o foame cruntă a început să pună stăpânire pe mine. Realitatea era că în ziua precedentă aproape că nu mâncasem nimic în afară de acel fast-food rapid din gară.

Refuzasem constant toate propunerile ei din timpul plimbării nocturne. Deși nu sunt un tip mofturos, pur și simplu nu mă încânta ideea de a lua masa la întâmplare, în locuri fără personalitate, doar de dragul de a bifa o cină.

În plus, am o regulă de aur de la care nu mă abat în nicio călătorie. Nu rezerv niciodată cazare cu mic dejun inclus. Îmi păstrez mereu această opțiune pentru a cumpăra de mâncare direct din orașul vizitat, dorind să mănânc ceva specific local. Cu stomacul care își cerea drepturile și cu o poftă uriașă de a descoperi aromele Vienei, așteptam momentul perfect pentru a porni la drum.

Văzând că partenera mea de drum nu dădea niciun semn că se va trezi curând, am decis să apelez la o strategie de trezire radicală și destul de neconvențională.

M-am apropiat discret de pat, am dat la o parte pătura cu grijă și am mimat o mușcătură pe piciorul ei. S-a trezit brusc, cu ochii măriți de uimire, întrebându-mă buimacă ce se întâmplă. I-am răspuns imediat, cu cel mai nevinovat zâmbet din dotare, explicându-i că ea apucase să mănânce în seara precedentă, în timp ce eu eram atât de flămând încât riscam să o devorez de-a dreptul.

I-am sugerat că, dacă își dorește să își păstreze acel picior minunat intact, ar fi o idee excelentă să mergem să căutăm ceva de mâncare. A zâmbit instantaneu, mi-a aruncat câteva reproșuri mici și amuzante legat de faptul că nici măcar în vacanță nu o las să doarmă liniștită, însă a înțeles perfect urgența situației.

Mobilizarea a fost una record, iar în aproximativ douăzeci de minute ieșeam deja pe ușa hotelului, în căutarea primului nostru loc autentic din Viena unde să luăm masa.

Am găsit acel loc minunat la doar câteva străzi distanță. După o privire mai atentă, am descoperit un colț ascuns unde eu personal m-am simțit cel mai bine din toată călătoria. Deși nu luam masa la unui restaurant de lux, pentru mine a fost cel mai spectaculos loc datorită felului incredibil în care ești primit și a atmosferei stradale unice.

Cafeneaua se află pe Märzstraße și se numește Café Lorenz. Este un local mic, administrat în familie, care păstrează intact farmecul pur al culturii vieneze de modă veche.

Austriecii numesc această masă de dimineață Frühstück, iar localul are și o curte exterioară tipic vieneză numită Gastgarten. Deși aveau mese libere și în interior, noi am ales să servim masa afară pentru a simți pulsul cartierului. Terasa era inundată de o energie caldă, complet diferită de agitația marilor bulevarde turistice. Ospitalitatea autentică a celor de acolo, combinată cu aerul curat al dimineții, a transformat un simplu mic dejun într-o experiență memorabilă, făcându-ne să ne simțim ca acasă încă din primele momente.

Când comanda a sosit la masă, am avut parte de o surpriză care m-a întors instantaneu în timp, direct în anii copilăriei. Meniul ales a fost acel Grosses Wiener Frühstück, adică micul dejun vienez clasic și generos, iar felul în care era prezentat m-a impresionat profund.

Am recunoscut imediat detalii dragi din trecutul meu, cum ar fi celebrul suport special pentru oul fiert, ceștile fine din porțelan așezate cu grijă peste șervețele impecabile și o atenție deosebită acordată fiecărui element de pe farfurie. Am mâncat de-a lungul timpului în multe orașe europene și la cele mai diverse ore, dar aici totul părea conceput dintr-o cu totul altă filozofie. Nu erai un simplu client care cumpără mâncare, ci te simțeai exact ca atunci când mergi în vizită la cineva drag și ești primit cu toată căldura și ospitalitatea sinceră de care o gazdă de modă veche poate să dea dovadă. Pe masă s-au aliniat chifle proaspete și crocante numite Kaisersemmel, unt cremos, dulceață aromată, o selecție fină de mezeluri și brânzeturi, totul încununat de o cafea fierbinte ce împrăștia un miros divin în aerul curat de afară.

În timp ce savuram în tihnă această masă minunată la aer curat, privirea mi-a fost atrasă de un colț de stradă de o eleganță copleșitoare, chiar în fața noastră. Deasupra copertinei în dungi verzi și albe a cafenelei se înălța o clădire vieneză absolut superbă, un adevărat monument de arhitectură imperială ce strălucea sub cerul de un albastru ireal.

Fațada albă, încărcată de istorie, era decorată cu detalii ornamentale extrem de sofisticate și stătui sculptate cu o măiestrie rară, care păreau să susțină ferestrele mari de la etajele superioare. Chiar la intersecția străzilor, prinsă elegant pe colțul clădirii, o plăcuță indică numele aleii lăturalnice, Benedikt Schellinger Gasse. Contrastul dintre detaliile minuțioase ale clădirii istorice și simplitatea modernă a orașului care abia se trezea la viață crea un tablou spectaculos. Era fundalul perfect pentru acea dimineață, o dovadă vie a modului în care Viena reușește să își poarte trecutul grandios în viața de zi cu zi, oferindu-ți o lecție de stil și rafinament chiar și în momentele în care doar stai la terasă și îți bei cafeaua.

O notă cu totul specială a fost adusă de doamna în vârstă care ne-a servit. Felul ei de a fi și blândețea din privire aduceau atât de mult cu bunica din partea mamei, încât pentru mine totul devenise ca un vis frumos din care nu mai doream să mă trezesc.

Întreaga dimineață se alinia într-un mod atât de perfect, de parcă am fi fost așteptați acolo de o viață, iar cineva din umbră așeza fiecare detaliu cu grijă doar pentru ca noi doi să ne simțim cât mai bine.

Am râs și am glumit pe tot parcursul mesei, iar la un moment dat, energia noastră bună a trecut dincolo de cuvinte. Până și bătrâna doamnă a început să ne zâmbească cald, deși vorbea doar în limba germană și cu siguranță nu înțelegea nimic din ceea ce spuneam noi în română. La plecare, această femeie minunată a primit tot respectul nostru. Deși am o regulă strictă și nu ofer bacșiș decât acolo unde serviciul se ridică cu adevărat la un anumit nivel, de data aceasta am simțit din tot sufletul că trebuie să las un tips generos. Nu a fost o dorință de a epata și nici de a arăta că aș fi cineva, un gând care este extrem de departe de mine, ci a fost un gest pur de recunoștință pe care l-am făcut discret, fără să mă vadă nimeni.

După această primă masă luată în acest loc binecuvântat, am trecut la explorarea propriu-zisă a străzilor din jurul nostru. Am pornit la pas, încet și fără absolut nicio grabă, exact așa cum stabilisem încă de acasă. Nu aveam o listă fixă cu obiective de bifat în viteză și nici magazine speciale prin care să alergăm pentru cumpărături.

Pur și simplu, ne lăsam în voia sorții pe străzile Vienei, convinși că doar așa vom reuși să descoperim, puțin câte puțin și în ritmul nostru, adevărata frumusețe și esență a acestui oraș.

Înainte de a ne pierde definitiv pe străduțele lăturalnice, m-am oprit pentru câteva secunde și am privit înapoi spre locul care ne oferise un început de zi atât de perfect.

Din acest unghi, Café Lorenz se dezvăluia în toată simplitatea ei fermecătoare, încadrată perfect la parterul aceleiași clădiri albe și elegante pe care o admirasem de la masă. Deasupra intrării, firma discretă pe care scria mândru „Das Café auf der Märzstraße” părea o promisiune respectată a ospitalității vieneze autentice.

Chiar în fața localului, viața urbană a Vienei își arăta organizarea impecabilă prin detalii mărunte, dar pline de semnificație pentru niște călători. Un panou electronic modern, instalat chiar lângă refugiul stației, afișa cu o precizie matematică minutele rămase până la sosirea următoarelor mijloace de transport. Linia 9 către Westbahnhof și linia 49 către Volkstheater urmau să sosească ambele în doar trei minute, ca o dovadă vie a ritmului în care funcționează această metropolă. Pe trotuarul generos și extrem de curat, stâlpii metalici de delimitare scurși de-a lungul curbei stradale aduceau o pată de modernitate în acest decor istoric. Întregul peisaj respira o liniște stranie pentru o dimineață în care, în orice altă mare capitală, agitația ar fi fost copleșitoare. Cu această ultimă imagine întipărită în minte și cu confirmarea vizuală că ne aflăm într-un loc unde modernul și tradiția își dau mâna la fiecare colț, am lăsat în urmă refugiul stației și cafeneaua noastră de suflet, pornind hotărâți spre necunoscut.

Lăsându-ne purtați de instinct pe bulevardele largi, am ajuns pe o stradă unde Viena ne-a dezvăluia o altă perspectivă spectaculoasă. Privind înainte, de-a lungul liniilor de tramvai care tăiau asfaltul cu o precizie geometrică, ochii ni s-au oprit asupra unei biserici monumentale din cărămidă roșie ce domina întregul fundal. Turnul ei zvelt, cu un acoperiș ascuțit în dungi decorative și un ceas clasic integrat în structură, străpungea cerul senin că o ancoră aruncată în timp. Clădirea lăcașului de cult, încadrată perfect de frontul continuu al imobilelor cochete de pe margini, dădea întregii scene un aer de poveste urbană europeană.

Strada pulsa de o activitate discretă și extrem de ordonată. Pe partea stângă, un autobuz modern își croia drum prin trafic, secondat de câteva utilitare. În dreapta, parterul clădirilor istorice adăpostea magazine locale. Contrastul dintre vechi și nou era din nou fascinant, biserica impunătoare din depărtare dădea o tentă spirituală și grandioasă unei străzi altfel obișnuite, transformând simpla noastră plimbare într-o suită de cadre spectaculoase.

Când m-am uitat din nou înainte, abandonând pentru o secundă analiza detaliilor de pe fațade, pur și simplu nu mi-a venit să cred ochilor. În fața noastră, perfect integrat în peisajul vienez, a apărut un magazin cu produse românești. Firmă mare pe care scria mândru ROMANIAmarkt, așezată chiar pe colțul unei clădiri galbene cu aer imperial, ne-a oprit instantaneu din drum. Era un contrast de-a dreptul fascinant să vezi tricolorul nostru și reclamele la mezeluri de acasă afișate atât de vizibil în inima Austriei, la intersecția cu o străduță ce purta numele Preysinggasse. În vitrine se zăreau sigle cunoscute, iar întreaga atmosferă emana un aer atât de familiar încât pentru o secundă am uitat că ne aflăm la sute de kilometri distanță de țară. Partenera mea de drum a fost atât de entuziasmată de această descoperire neașteptată, încât a vrut neapărat să imortalizăm momentul. S-a oprit chiar lângă stâlpul cu indicatoare rutiere din fața intrării, zâmbind larg spre obiectiv, în timp ce eu am surprins această bucățică autentică de acasă.

Am pășit dincolo de ușa magazinului, iar primul lucru care ne-a izbit a fost un salut cald, rostit cu un accent perfect familiar: „Bună ziua, vă putem ajuta cu ceva?”. Am rămas blocat pentru câteva secunde, privind buimac când la vitrinele pline cu produse tradiționale ca la mama acasă, când la ferestrele înalte prin care se zăreau străzile vieneze. Pentru o clipă, mintea mi-a jucat feste și a trebuit să mă scutur bine de uimire. Oare eram cu adevărat în Viena sau greșisem orașul pe parcurs?

A fost o fază de-a dreptul savuroasă, genul de moment care îți arată că, oricât de departe ai pleca în explorare, lumea are grijă să îți scoată în cale un strop de familiaritate exact când te aștepți mai puțin.

Ca să fiu complet sincer, nu îmi făcusem iluzii că nu voi auzi limba română prin Viena, fiind conștient de comunitățile mari de români din diaspora. Totuși, trecusem destul de ușor cu vederea acea primă interacțiune nocturnă cu băiatul din tren care ne îndrumase spre Wien Mitte, considerând-o doar o simplă întâmplare de moment.

Însă acum, la primele ore ale dimineții, în prima noastră zi plină de explorare, era pur și simplu prea devreme ca să primesc un asemenea impact direct cu limba natală. Să treci de la măreția imperială a Vienei direct la un „Bună ziua” cald în doar câteva străzi parcurse a fost o trecere atât de bruscă, încât ne-a lăsat pe amândoi cu o stare de uimire amestecată cu o bucurie caldă.

Cu rugămintea din partea mea de a nu cumpăra nimic în acel moment și de a ne întoarce la magazin la întoarcerea spre hotel dacă va mai fi nevoie, am ieșit în stradă plini de o energie incredibil de bună. Acea scurtă discuție cu doamna vânzătoare, atât de amabilă și caldă, ne oferise un impuls neașteptat de optimism, așa că ne-am reluat traseul prin cartier cu mintea limpede și mult entuziasm.

Mergeam pe lângă fațadele impecabile când o altă clădire monumentală ne-a făcut să ne oprim pentru câteva clipe. Imobilul alb, decorat cu ferestre simetrice și balcoane sculptate, purta pe acoperiș un mic turn cu o cupolă întunecată ce părea desprinsă din vechile schițe imperiale. Pe turn se putea citi inscripția Adler Höhe, un detaliu istoric discret, lăsat acolo să amintească de vremurile de altădată. La parter, sub copertinele roșii, viața modernă a orașului își vedea liniștită de ritm, iar indicatoarele stradale, inclusiv plăcuța care ne reamintea că suntem pe Märzstraße, completau perfect acest peisaj ordonat. Viena continua să ne farmece la fiecare intersecție, demonstrându-ne că cele mai frumoase descoperiri nu sunt neapărat cele promovate în ghidurile turistice, ci locurile pline de viață prin care te poartă instinctul.

Lăsându-ne purtați mai departe de pași, am ajuns în sfârșit chiar în fața acelei biserici impunătoare din cărămidă roșie pe care o zărisem mai devreme în depărtare. Numită Rudolfsheimer Pfarrkirche, clădirea se dezvăluia acum în toată splendoarea ei neogotică, ridicându-și turnul ascuțit spre cerul complet senin. În fața lăcașului de cult se deschidea o piațetă pietonală liniștită, un spațiu aerisit amenajat cu zone verzi și bănci moderne unde localnicii își petreceau timpul în tihnă.

Atmosfera din această piață respira un calm profund. Copacii bogați de pe margini aduceau o pată de prospețime, iar în partea stângă, un zid decorat cu graffiti adăuga o notă rebelă și contemporană întregului ansamblu istoric. Partenera mea de drum mergea puțin înaintea mea, integrându-se perfect în acest cadru urban curat și relaxat. Ne-am oprit pentru câteva minute să privim detaliile fațadei și portalul masiv de la intrare, savurând faptul că descoperisem un colț de Viena atât de autentic, complet ferit de agitația sufocantă a marilor circuite turistice clasice.

Curiozitatea ne-a împins să trecem dincolo de ușile masive, iar interiorul bisericii ne-a întâmpinat cu o atmosferă solemnă și o liniște aproape nepământeană. Arhitectura interioară era impresionantă, cu arcade înalte ce se sprijineau pe coloane masive din piatră, conducând privirea spre altarul principal. Lumina blândă a amiezii se filtra prin vitraliile colorate din spate, proiectând nuanțe calde peste naosul flancat de rânduri lungi de bănci din lemn masiv. Pe culoarul central se întindea un covor roșu ce adăuga o notă solemnă întregului spațiu, iar candelabrele clasice din fier forjat completau decorul auster și elegant.

În tot acest spațiu uriaș și grandios nu era absolut nimeni. A fost un sentiment de-a dreptul ciudat, o senzație pe care nu o mai întâlnisem nicăieri în toate călătoriile mele de până atunci. Să te afli într-un lăcaș de cult atât de monumental, în mijlocul unei capitale europene vibrante și să fii complet singur, fără niciun alt vizitator sau slujitor al bisericii, îți dădea fiori. Această izolare totală a transformat explorarea noastră într-o experiență mistică și profundă, oferindu-ne câteva clipe de reflexie copleșitoare într-o liniște deplină.

În timp ce pășeam încet prin penumbra naosului, atenția ne-a fost atrasă de o nișă laterală unde se afla o reprezentare extrem de interesantă a Fecioarei Maria cu Pruncul. Statueta, îmbrăcată într-o robă aurie rigidă și voluminoasă, purta pe cap o coroană regală încărcată de detalii. Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost modul în care austriecii au ales să protejeze acest obiect sacru, izolându-l complet într-o carcasă securizată din sticlă modernă, așezată pe un soclu masiv din piatră. Contrastul era din nou izbitor, o bucățică de istorie religioasă păstrată sub cheia tehnologiei moderne de conservare. Lumina discretă care cădea pe robă crea reflexii palide, sporind misterul acelui colț retras din biserică.
După ce am părăsit liniștea mistică din biserică, ne-am continuat plimbarea pe străzile lăturalnice și am ajuns în fața unei alte clădiri masive de un galben pal. Imobilul impresiona prin arhitectura sa clasică și ferestrele înalte, păstrând acel aer elegant specific construcțiilor vieneze vechi. Clădirea era de o simetrie perfectă, iar detaliile de pe fațadă vorbeau de la sine despre grija cu care austriecii își întrețin trecutul. Zona din jurul ei era extrem de aerisită și curată, iar umbra unui copac mare ne oferea puțină răcoare în acea zi însorită. Ne-am oprit pentru scurt timp în această intersecție să admirăm construcția, savurând liniștea unui cartier în care Viena își trăia viața de zi cu zi, complet ferită de agitația specifică zonelor centrale.

Continuându-ne drumul la pas, peisajul urban s-a schimbat ușor, iar în fața noastră a apărut o clădire masivă cu o arhitectură industrială fascinantă. Fațada ei din cărămidă roșie, decorată cu dungi albe orizontale și ferestre mari protejate de grilaje negre, dădea străzii un aire complet diferit de eleganța imperială de până atunci. Imobilul se prelungea elegant pe lungimea trotuarului. Strada era aproape pustie și inundată de soare, oferindu-ne din nou acea senzație plăcută de libertate deplină. Partenera mea de drum mergea puțin înaintea mea pe trotuar, iar acest decalaj discret dintre noi nu era deloc întâmplător. Mergea mai în față pentru a-mi lăsa mie acea libertate deplină de a mă opri când doream, de a analiza unghiurile și de a fotografia absolut tot ce îmi capta atenția prin obiectiv. Acest ritm al nostru, în care ea deschidea drumul iar eu imortalizam detaliile, se potrivea perfect cu liniștea din jur. Întregul cartier emana o curățenie și o ordine tipic austriacă, transformând fiecare colț simplu de stradă într-o amintire prețioasă.

Din capătul străzii, printre deschiderile dintre clădiri, s-a zărit deodată ceva absolut grandios, o apariție care pur și simplu ne-a tăiat răsuflarea. Era vorba despre faimosul Palat Schönbrunn, mai exact structura monumentală Gloriette, care domnea maiestuos pe creasta dealului din spatele grădinilor imperiale. Deși monumentul se afla încă la o distanță considerabilă de noi, l-am imortalizat pe loc cu obiectivul meu puternic, reușind să surprind de la depărtare arcadele sale elegante din piatră galbenă și statuile spectaculoase care încununau acoperișul. Imaginea acelei bucăți de istorie imperială care se ivise pe neașteptate dincolo de orizontul urban ne-a cucerit instantaneu. Privind acea minune arhitecturală, am decis pe loc că nu mai avem timp de pierdut și că trebuie neapărat să ne îndreptăm pașii într-acolo pentru a o descoperi de aproape.
Mersul pe jos a rămas singura noastră opțiune valabilă pentru că nu poți simți cu adevărat pulsul unui oraș din geamul unui taxi sau din spatele unei călești de epocă. Am înaintat hotărâți spre destinație ghidați de imaginea palatului care se zărea printre clădiri. Traseul ne-a purtat prin fața unui imobil masiv așezat pe colț, iar la un moment dat, ochii mi s-au oprit pe un indicator stradal verde montat pe un stâlp care ne confirma că direcția era cea bună. 

Mai aveam doar vreo două sute de metri până la Schloßallee și Schönbrunn, iar săgeata ne arăta clar că trebuia să facem stânga imediat după colțul clădirii. Certitudinea că eram atât de aproape de legendarul palat ne-a dat un plus de energie. Chiar pe partea cealaltă a drumului, vis-à-vis de trotuarul pe care înaintam spre palat, se înălța o clădire masivă și elegantă care ne-a însoțit o bucată din traseu. Avea un acoperiș mansardat din țiglă roșie și un turn cu o cupolă argintie ce îi dădeau un aer nobil, tipic vienez. 

Înainte de a ajunge la porțile palatului, drumul ne-a scos în cale o altă clădire interesantă, o hală mare și galbenă ce aparținea companiei de transport Wiener Linien. Pe fațada ei scria clar Halle 3. A fost o ultimă privire aruncată infrastructurii perfecte a Vienei de zi cu zi, chiar înainte ca peisajul urban să se deschidă complet.
După ce am lăsat în urmă acea hală galbenă a transportului public, peisajul a început să se deschidă discret. Pe partea dreaptă a drumului, chiar înainte de a ajunge în dreptul stației de metrou, ne-a întâmpinat un parc liniștit. Am intrat puțin în acest parc pentru a ne trage sufletul la umbră și pentru a ne bucura de câteva momente de liniște deplină înainte de a ne relua drumul. Locul acesta cochet și plin de verdeață se numește Auer-Welsbach-Park. Este un spațiu incredibil de relaxant, întins chiar pe marginea bulevardului, un adevărat plămân verde al zonei care izolează perfect zgomotul străzii. Ne-am plimbat puțin pe aleile lui umbroase, admirând gazonul impecabil și copacii bătrâni ce dădeau o senzație minunată de prospețime. Parcul era curat și ordonat, tipic vienez, fiind locul de refugiu ideal. Această scurtă abatere prin mijlocul naturii ne-a încărcat perfect bateriile, iar când am ieșit din nou la marginea lui, am zărit structura modernă a stației de metrou Schönbrunn.
Ieșind din zona parcului, am dat de un mare bulevard numit Schönbrunner Schloßstraße, o arteră largă ce se întindea sub cerul presărat cu nori pufoși. Clădirile din această zonă își păstrau acea eleganță clasică, având fațade deschise la culoare și mici balcoane cochete, iar la parterul imobilului din prim-plan se zărea firma unui restaurant local pe care scria Tafelspitz. În timp ce înaintam de-a lungul trotuarului și analizam perspectiva bulevardului, privirea mi-a fost atrasă de un detaliu neșteptat aflat în depărtare. Ceva mai în spate, pe o altă clădire din acest ansamblu stradal, am remarcat un cinematograf pentru adulți, unde scria mare deasupra intrării. În Viena, aceste spații numite Erotikkino au o întreagă istorie urbană în spate, multe funcționând încă din anii șaptezeci sau optzeci ca niște cinematografe clasice de cartier care, în timp, s-au reorientat pentru a supraviețui, păstrând neschimbate cabinele private și zonele de proiecție ferite de privirile trecătorilor. A fost un contrast amuzant și destul de rebel, perfect integrat în peisajul altfel sobru și ordonat al capitalei austriece. Stâlpii înalți de iluminat public tăiau vertical imaginea arterei unde mașinile circulau liniștite, iar noi am continuat să mergem înainte cu mult entuziasm, știind că după această ultimă intersecție drumul nostru ne va scoate în sfârșit direct în fața porților palatului.

Când am trecut de porțile principale lumea modernă a dispărut instantaneu, lăsându-ne în mijlocul unei măreții ce părea desprinsă direct dintr-o pictură de epocă. În fața noastră s-a deschis uriașa curte interioară a Palatului Schönbrunn, o pânză imensă de pietriș fin ce punea în valoare silueta legendară a reședinței de vară a Habsburgilor. Fațada nesfârșită, îmbrăcată în acel galben imperial inconfundabil, strălucea cald sub un cer dramatic, unde norii albi și pufoși păreau să se dea la o parte special pentru a face loc istoriei. Zecile de ferestre perfect aliniate, arcadele simetrice și blazoanele ce încoronau corpul central dădeau locului un aer copleșitor de nobil și solemn. Oameni veniți din toate colțurile lumii se plimbau agale prin piațeta uriașă. 

Chiar la intrare pe partea stângă ne-a atras atenția o machetă din bronz de o precizie uluitoare ce reproducea la scară redusă întregul ansamblu al palatului și al curții interioare în care tocmai pășisem. Acest gen de miniaturi tridimensionale, destinate în mod special persoanelor nevăzătoare pentru a putea percepe tactil formele, oferă de fapt oricărui călător o perspectivă de ansamblu spectaculoasă. Lăsând macheta în urmă, privirea mi-a fost atrasă de latura din dreapta a curții, o aripă prelungă ce păstra aceeași linie arhitecturală impecabilă. Clădirea galbenă se întindea elegant de-a lungul pietrișului deschis, fiind pusă în valoare de un portal monumental din piatră albă cu coloane clasice.

Ne-am apropiat apoi de una dintre cele două fântâni monumentale care decorează simetric centrul curții interioare, un ansamblu statuar din piatră albă ce aduce o dinamică spectaculoasă întregului spațiu. Sculpturile minuțios realizate înfățișează figuri mitologice ce par să prindă viață deasupra stâncilor din mijlocul bazinului, în timp ce jeturile subțiri de apă țâșnesc spre cer și cad înapoi într-un murmur liniștitor.

Absorbit total de frumusețea detaliilor și de dorința de a surprinde cele mai bune cadre prin obiectiv, am deconectat pentru câteva secunde atenția de la ce se întâmpla în jurul meu. Deși nu sunt niciodată genul de călător care să se lase luat pe nepregătite, trebuie să recunosc cu toată sinceritatea că am fost la un pas să devin primul turist din istorie călcat de o trăsură imperială în curtea de la Schönbrunn. 

Nu am văzut-o și nu am auzit-o venind, dar s-a apropiat atât de repede și de brusc, încât am simțit răsuflarea calului incredibil de aproape, un sentiment intens pe care cu siguranță nu îl voi uita niciodată. 

Norocul meu a fost spiritul de supraviețuire și instinctul reflex care m-au făcut să sar într-o parte în ultima secundă. Caleasca a trecut mai departe în viteză, de parcă eu nici nu aș fi existat acolo pe pietriș. Evident, din instinct, i-am transmis vizitiului de pe capră toate urările mele de bine și de sănătate, însă din respect pentru bunul simț al cititorilor mei, prefer să nu redau aici acele cuvinte pline de bune intenții, deși cred că sunt foarte ușor de imaginat. Partenera mea de drum a fost de-a dreptul amuzată de întreaga fază și mi-a reproșat râzând că eu am fost singurul vinovat pentru că stăteam cu ochii doar în cameră, fără să mă asigur. 

Eu am rămas totuși ferm pe poziție. Indiferent de situație, nu ai de ce să gonești în felul acesta prin curtea unui castel istoric plin de oameni, doar pentru câțiva euro în plus pe care turistul din trăsură i-ar fi oferit la final pentru o cursă rapidă.

După această așa-zisă sperietură în care am fost un cavaler atacat de cal, am mers în partea stângă pentru a ne recăpăta liniștea. Pașii ne-au purtat spre o intrare boltită, flancată de coloane masive din piatră albă, unde ne-a atras atenția un panou publicitar elegant amplasat chiar pe trotuar. Reclama venea din partea faimoasei patiserii Landtmann's Original și purta textul Aus unserer Backstube, adică direct din laboratorul lor de copt. Panoul era o adevărată ispită vizuală, plin de fotografii colorate cu prăjituri sofisticate, torturi cu ciocolată, tarte spectaculoase cu căpșuni proaspete și, bineînțeles, celebrul ștrudel vienez. Pentru doi călători care străbătuseră kilometri buni pe jos, acea vitrină stradală virtuală a fost un test dur de rezistență în fața poftelor dulci. Ușile mari din sticlă ale clădirii istorice erau larg deschise, lăsând să se zărească o curte interioară luminoasă ce părea să adăpostească o oază perfectă de relaxare, departe de agitația din curtea principală.

Am trecut dincolo de ușile mari și am intrat într-un coridor lung , o prispă acoperită ce servea drept zonă de trecere și terasă interioară. Arhitectura era de un alb imaculat, cu arcade înalte ce se succedau elegant, luminate de felinare clasice din fier forjat suspendate pe mijloc. Pe partea dreaptă erau aliniate mese și scaune din lemn masiv de culoare închisă, pregătite pentru clienți. 

Întregul spațiu respira o liniște profundă și o răcoare extrem de plăcută, oferindu-ne exact acel refugiu intim de care aveam nevoie pentru a ne relaxa după agitația din curtea mare. Când ne-am așezat la masă pentru a comanda, rezistența noastră în fața poftelor dulci s-a prăbușit definitiv. Alegerea mea a fost una clasică și legendară pentru cultura gastronomică vieneză, adică faimosul ștrudel cu mere, cunoscut local ca Apfelstrudel. 

Prăjitura a sosit caldă, pudrată din belșug cu zahăr fin și așezată la mijlocul unei farfurii adânci pline ochi cu un sos de vanilie incredibil de cremos și aromat. Aluatul subțire și umplutura bogată de mere cu scorțișoară, combinate cu dulceața fină a sosului cald, au transformat fiecare linguriță într-un adevărat răsfăț culinar. Partenera mea de drum a ales să testeze o altă capodoperă a cofetăriei locale, optând pentru o felie spectaculoasă de tort Mozart. Desertul era construit în straturi perfecte, alternând blaturi fine de ciocolată cu o cremă fină de fistic de un verde pal și o spumă densă de ciocolată cu lapte, totul fiind îmbrăcat pe margine într-o glazură subțire de ciocolată neagră. Piesa de rezistență care încorona această delicatesă era un medalion rotund din ciocolată așezat deasupra, pe care era imprimat profilul inconfundabil al genialului compozitor Wolfgang Amadeus Mozart.

Am savurat pe îndelete fiecare linguriță din aceste delicatese, prelungind momentul cu o Coca-Cola pentru mine și o limonadă răcoritoare pentru partenera mea de drum. Atmosfera era atât de relaxantă încât ne pierdusem complet în detalii și discuții, când o adiere ușoară de vânt combinată cu o ridicare puțin neatentă din partea ei a rupt brusc vraja.

Paharul înalt în care se afla limonada s-a răsturnat și s-a spart pe masă, trăgând după el într-un zgomot ascuțit și celălalt pahar din apropiere. A fost un moment din acela în care instinctiv îngheți pentru o secundă, așteptându-te ca toate privirile să se întoarcă spre tine. Spre uimirea noastră însă, absolut nimeni de la mesele din jur nu s-a panicat și nimeni nu s-a schimonosit de deranj sau indignare, așa cum din păcate s-ar fi întâmplat de cele mai multe ori la noi acasă. 

Și spun asta cu toată deschiderea, nu din dorința de a denigra pe cineva sau de a-mi vorbi de rău conaționalii, ci ca o simplă și curată constatare de călătorie. 

În Austria, oamenii au o calitate rară a civilizației urbane: fiecare își vede strict de ce are în propria farfurie. Nu există acea curiozitate invazivă de a spiona ce face vecinul de la cealaltă masă, ce vorbește, cum mănâncă sau cum este îmbrăcat. Datorită atenției mele native la detalii, observ mereu aceste nuanțe de comportament social oriunde merg și pot afirma cu certitudine, nu din auzite, că această discreție vieneză oferă un confort psihologic extraordinar. În ciuda reacției calme a celor din jur, m-am simțit imediat dator și obligat moral să plătesc pentru paharele sparte și pentru tot deranjul creat pe masă. 

Când a sosit nota, am încercat să rezolv situația, însă ospătarul nostru a gestionat momentul cu o clasă desăvârșită. Era un bărbat înalt și subțire, îmbrăcat într-o cămașă albă, impecabil scobită, ai cărui ochi albaștri și pătrunzători exprimau o politețe nativă. A rostit un „nu” hotărât, dar extrem de cald, explicându-ne printr-un gest discret al mâinii că astfel de mici accidente se întâmplă absolut oriunde și nu este nicio problemă. Mai mult decât atât, a refuzat cu o demnitate exemplară orice alt bacșiș suplimentar pe care am încercat să i-l ofer pentru bunăvoință, asigurându-ne cu un zâmbet profesional că totul a fost deja achitat conform notei și că totul este în perfectă regulă. Această interacțiune simplă ne-a lăsat un gust chiar mai plăcut decât celebrele deserturi pe care le savurasem, fiind dovada vie a acelui rafinament vienez pur.
Trebuie să menționez încă o dată că acest blog de călătorie este unul complet atipic față de cele pe care le citiți probabil în alte părți. 

Toate aceste rânduri reprezintă purul adevăr, exact așa cum s-au întâmplat lucrurile atunci, fără nici o înfloritură. 

Nu am primit niciodată vreo sponsorizare și nu fac reclamă la nimic, niciodată. Nu este vorba despre nicio reclamă mascată, iar dacă insist pe aceste detalii, o fac tocmai pentru a nu se trezi cineva care să creadă că am descris aceste localuri sau locuri prin care am trecut doar pentru că aș fi primit ceva în schimb. 

Departe de mine acest gând scriu exclusiv pentru a relata niște fapte reale și trăiri personale din vacanțele în care eu m-am simțit bine. 

La fel, dacă anumiți oameni sau unele orașe m-au supărat ori m-au deranjat prin felul lor de a fi, aleg pur și simplu să nu îi menționez deloc în articolele mele, considerând că acesta este cel mai elegant mod de a proceda. 

Nu caut să denigrez pe nimeni, dar nici nu scriu pentru a mulțumi pe cineva, ci las doar experiențele autentice de pe drum să vorbească de la sine.

Ieșind din nou sub cerul liber al curții mari, ne-am reluat plimbarea pe pietrișul fin al palatului. Nu am apucat bine să facem câțiva pași, că destinul a ținut neapărat să îmi testeze din nou reflexele de cavaler printr-o fază de-a dreptul savuroasă. Din spatele nostru venea o altă trăsură, condusă de un vizitiu cu pălărie ce își strunea calm caii albi pe lângă turiștii care se plimbau agale. De data aceasta, avertizat de experiența anterioară, m-am dat din calea ei cu o mișcare largă și teatrală, ba chiar am dus mâna la frunte și am salutat respectuos vizitiul în timp ce atelajul trecea pe lângă noi. 

Gestul meu spontan a stârnit imediat hohote de râs și amuzament printre oamenii din jur care treceau pe acolo. Evident, acei trecători habar nu aveau ce pătimisem eu cu doar jumătate de oră în urmă și de unde venea excesul meu de prudență în fața roților de lemn. A râs cu lacrimi și partenera mea de drum, amuzată de modul în care aliniasem situația. După ce trăsura s-a îndepărtat lăsând în urmă ecoul copitelor, ne-am continuat drumul relaxați, îndreptându-ne spre acele coloane albe masive care străjuiesc intrarea din spatele castelului.

Ajungând în dreptul acelor coloane albe masive, am putut admira de aproape fațada impunătoare a palatului. Trecând dincolo de structura principală, am pășit în sfârșit în faimoasele grădini imperiale, iar peisajul care ni s-a deschis în fața ochilor a fost de-a dreptul spectaculos. Ne-am trezit în mijlocul unei oaze uriașe de verdeață, unde peluzele de gazon tăiate la milimetru erau decorate cu aranjamente florale geometrice superbe. Aleile largi din pietriș fin șerpuiau elegant printre straturile vegetale, conducând pașii vizitatorilor spre gardurile vii tunse impecabil.

Pe partea dreaptă a aleilor mari, de-a lungul zidurilor verzi din gard viu, stăteau aliniate statuile din piatră albă, adevărate piese de muzeu expuse sub cerul liber. Prima care mi-a atras atenția în mod deosebit înfățișa o siluetă masculină solitară, sculptată într-o togă clasică greco-romană, ce stătea sprijinită elegant de un mic soclu ornamental. 

Detaliile blânde ale pietrei albe contrastau puternic cu frunzișul des și verde din fundal. Ceva mai încolo, un alt grup statuar monumental aducea o notă mult mai dinamică și mitologică întregului decor. Două siluete feminine ce purtau coifuri de luptători pe cap păreau surprinse într-o scenă plină de grație și complicitate. Modul în care artiștii au reușit să modeleze duritatea pietrei pentru a exprima atâta finețe te făcea să te oprești la fiecare pas.

Când am ridicat din nou privirea din dreptul acestor monumente și m-am uitat spre orizont, am rămas de-a dreptul uimit de spectacolul vizual ce se destăinuia în zare. Perspectiva era pur și simplu copleșitoare, o compoziție perfectă în care natura și geniul arhitectural își dădeau mâna într-un mod grandios. 

În prim-plan se întindeau covoarele geometrice de flori multicolore, urmate de faimoasa Fântână a lui Neptun de unde câteva jeturi uriașe de apă țâșneau spectaculos spre cer. Însă piesa de rezistență, coroana absolută a întregului domeniu, se afla mult mai sus, pe creasta dealului împădurit din fundal. Acolo trona maiestuoasă structura Gloriette, strălucind sub lumina amiezii ca un miraj imperial suspendat între pământ și cer. Arcadele sale monumentale tăiau linia orizontului cu o eleganță de o măreție aproape ireală, lăsând pe oricine vizitează acest loc sau ajunge aici fără cuvinte în fața unei asemenea demonstrații de opulență și stil.

Pe partea dreaptă a aleilor, pașii ne-au purtat pe lângă intrarea istorică a grădinii zoologice a orașului, cunoscută sub numele de Tiergarten Schönbrunn. Această poartă masivă din fier forjat negru, decorată cu elemente aurii și o coroană imperială strălucitoare la mijloc, marchează accesul către cea mai veche grădină zoologică din lume. Deși locul părea extrem de tentant, am decis să nu intrăm de această dată, preferând să ne concentrăm pe traseul nostru inițial și să ne continuăm drumul spre culmea dealului. Am început să urcăm încet, pas cu pas, panta care ducea spre Gloriette, iar pe măsură ce înaintam, realitatea drumului a început să își spună cuvântul. Cei care au de gând să ajungă aici și vor să urce până sus la monument ar trebui să aibă foarte bine în vedere cu ce încălțăminte vin să viziteze acest palat. Deși pe acest blog prefer să nu ofer sfaturi universale, o recomandare clară ar fi alegerea unei încălțăminte extrem de comode. Doamnele care aleg să vină în sandale sau pantofi incomozi vor regreta enorm la terminarea vizitei din cauza distanțelor mari și a efortului. Noi am avut norocul, deși nu documentasem dinainte acest detaliu logistic, să fim prinși doar parțial pe nepregătite de cantitatea uriașă de pietriș fin și de urcușul susținut. 

Eu eram echipat cu adidași, ceea ce mi-a făcut înaintarea mult mai ușoară, însă pentru partenera mea de drum a fost considerabil mai greu din cauza sandalelor pe care le purta în acea zi. Cu toate acestea, a dat dovadă de o ambiție de fier, a rezistat eroic pe tot parcursul pantei până sus și, odată ajunsă la destinație, nu a regretat nici o secundă efortul depus.
Odată ajunși sus pe platou, efortul urcușului și durerea de picioare au dispărut instantaneu, lăsând loc unei stări de uimire profundă. Panorama care se deschidea în fața noastră era pur și simplu copleșitoare. 

De la această înălțime imperială, uriașul Palat Schönbrunn părea o simplă machetă elegantă așezată cu grijă în mijlocul grădinilor sale perfect simetrice. Întorcându-ne cu spatele la panorama orașului, am avut în sfârșit în fața noastră întreaga structură monumentală a monumentului Gloriette, privită de aproape, de pe marginea uriașului bazin cu apă care îi dubla măreția prin reflexie. Văzut de la acest nivel, gigantul din piatră galbenă părea și mai copleșitor. Apropiindu-mă și mai mult de corpul central, am putut simți greutatea istoriei care stă întipărită în fiecare bloc de piatră. Acest monument a fost ridicat în anul 1775, din ordinul împărătesei Maria Tereza, fiind conceput ca o celebrare a gloriei militare habsburgice și ca un punct de belvedere spectaculos asupra întregului domeniu. Este interesant de știut că pentru construcția lui s-a folosit piatră recuperată de la demolarea unui alt palat din apropiere, o decizie practică luată chiar în epoca opulenței absolute. De-a lungul secolelor, spațiul a servit drept sală de mese festivă și pavilion de recepție pentru capetele încoronate, devenind astăzi un simbol incontestabil al Vienei. Inscripția latină săpată cu litere aurii pe frontonul de sus amintește mândru de ctitorii săi, Maria Tereza și Iosif al II-lea, fiind încadrată de trofee militare și de vulturul imperial care domină întregul platou de la înălțime. Scările monumentale care urcă spre terasă și ferestrele imense oferă întregii structuri un aer solemn, transformând acest punct înalt într-un loc unde arhitectura și puterea din trecut par să fi învins definitiv curgerea timpului.
Coborârea de pe deal s-a dovedit a fi mult mai ușoară din punct de vedere al efortului fizic, însă pietrișul mărunt a rămas la fel de deranjant sub tălpi până la baza pantei. Fiecare pas pe panta înclinată ne obliga să fim atenți pentru a nu aluneca pe stratul instabil de piatră, un mic test de răbdare care ne-a însoțit pe tot drumul de întoarcere spre grădinile de jos. Odată ajunși la ieșirea de pe domeniul imperial, am dat peste statuia ce o reprezenta pe faimosul împărăteasă Sisi, o sculptură monumentală din piatră albă cu trăsături delicate. Într-un moment de maximă spontaneitate și chef de glumă, am decis să sparg puțin sobrietatea locului. M-am apropiat de monument și, într-un gest teatral și amuzant, am îmbrățișat statuia și am mimat că îi pipăi bustul generos din piatră, spre amuzamentul total al partenerei mele de drum. A fost o ultimă fază plină de umor care a detensionat complet atmosfera după efortul fizic al urcușului, transformând ieșirea de la palat într-o altă amintire memorabilă și atipică.
Lăsând în urmă parcul imperial, am luat-o pe podul de piatră care traversa râul, intrând din nou în ritmul cotidian al orașului.

Din acest unghi, Viena ne arăta o altă față a sa, unde elementele istorice și cele moderne coexistau într-o armonie perfectă. Am tot mers drept, neavând nici o destinație precisă, spre amuzamentul nostru, fiindcă niciunul dintre noi nu mai făcuse asta până atunci. 

Era o senzație incredibil de plăcută să nu ai nimic de bifat pe o listă sau vreun loc în care să fii obligat să ajungi neapărat. Pur și simplu ne lăsam purtați de străzi, savurând libertatea totală de a explora orașul la întâmplare. Traseul ne-a scos în cale o intersecție flancată de clădiri masive, unde vechiul și noul se combinau din nou la fiecare colț. Privirea mi-a fost atrasă de un imobil alb de pe colț, cu o arhitectură clasică splendidă și un turn cilindric elegant ce purta deasupra lui o firmă veche pe care scria Apotheke. 

Ne-am continuat plimbarea pe un bulevard larg, unde semafoarele verzi aliniate în cascadă păreau să ne dea în mod oficial undă verde spre necunoscut. 

Străzile Vienei se deschideau larg în fața noastră, mărginite de imobile impozante.
Tot mergând înainte fără o țintă clară, străduțele lăturalnice ne-au scos pe o arteră care urca ușor în pantă, mărginită de imobile vechi și impunătoare. Atmosfera din jur respira acel amestec pur vienez de ordine și diversitate urbană cotidiană. Însă pentru că se făcuse deja timpul să mâncăm ceva mai consistent, am propus să schimbăm registrul și să ieșim de această dată pe timp de zi pe celebra stradă Mariahilfer Straße. 

Această uriașă arteră comercială a Vienei pe care o experimentasem în noaptea precedentă sub imperiul oboselii și al rătăcirilor nocturne se dezvăluia acum sub o cu totul altă lumină. Deși eu sunt un adept convins al mâncării tradiționale și al locurilor cu specific local în fiecare călătorie, de data aceasta am decis să sar peste acest obicei de dragul partenerei mele. Ea a ales un restaurant cu specific oriental, mai exact un local turcesc situat chiar pe celebra Mariahilfer Straße, numit Türkis. A fost o decizie spontană, dar care s-a dovedit a fi o alegere excelentă, mâncarea cu arome orientale aducând o diversitate foarte plăcută în traseul nostru urban. Adevărata surpriză a venit însă la plecare. 

Chiar la ieșirea din local, privirea mi-a fost atrasă de o lustră imensă ce domina întregul spațiu de deasupra noastră. Obiectul era spectaculos, un candelabru oriental masiv, alcătuit din zeci de lămpi din mozaic handmade în formă de picătură, realizate din bucăți mici de sticlă colorată în nuanțe vii de galben, albastru, portocaliu și verde. Fiecare glob strălucea cald sub luminile discrete din tavan, împrăștiind reflexii magice ce aminteau instantaneu de atmosfera vibrantă a bazarurilor din Istanbul.
După ce am lăsat în urmă aromele orientale ale restaurantului, ne-am continuat plimbarea pe bulevard și am început să analizăm vitrinele magazinelor locale. 

Atenția ne-a fost atrasă de intrarea unei celebre ciocolaterii tradiționale vieneze, Confiserie Heindl, un nume de referință în Austria când vine vorba de dulciuri de calitate și rețete istorice transmise din generație în generație. Pe ușa maro a magazinului se remarca firma elegantă cu margini aurii și siglele oficiale care garantau calitatea vieneză pură a produselor. Într-un contrast total cu aerul boem al brandului istoric, tocul metalic al ușii din partea stângă era complet acoperit de o puzderie de stickere colorate, graffiti-uri stradale și abțibilduri cu mesaje rebele lăsate de tineri de-a lungul timpului.

Deși magazinul era deschis, am luat o decizie pe care o regret și acum. Nu m-ar fi costat nimic să pășim înăuntru și chiar dacă am fi cumpărat ceva, situația ar fi fost aceeași. 

Din păcate, nu știu de ce am spus să nu intrăm în acel moment, uitând cu desăvârșire că programul magazinelor din Austria și Germania este complet diferit de cel al altor unități comerciale din restul Europei sau de acasă, din București. Sincer, logica mea din acea secundă a fost una simplă: am gândit că dacă tot urma să ne plimbăm în continuare, nu avea rost să mergem cu cutiile de bomboane după noi, ci mai bine le cumpăram mai târziu in drumul spre hotel.

S-a dovedit a fi o decizie extrem de proastă. Tot hoinărind pe străzile din apropiere și vizitând diverse magazine, timpul s-a scurs fără să ne dăm seama. 

Când ne-am adus aminte că trebuie să luăm ceva dulce și ne-am întors la ciocolaterie, am constatat cu stupoare că magazinul se închisese deja, lăsându-ne doar cu regretul de a nu fi profitat de momentul potrivit.
Am continuat să ne plimbăm pe străzile Vienei pentru a mai estompa din regretul cu bomboanele, lăsându-ne din nou ghidați doar de curiozitate. Traseul ne-a scos pe o stradă largă, unde am remarcat imediat un front continuu de clădiri cu personalități total diferite, așezate una lângă cealaltă într-un mix vizual foarte interesant. Privirea mi-a fost atrasă în mod deosebit de contrastul cromatic puternic dintre imobile. 

Pe de o parte, se înălța o clădire istorică impunătoare, cu fațada din cărămidă roșie și detalii arhitecturale elegante la ferestre, ce amintea de stilul clasic din perioada imperială. Chiar lipită de ea, ca o inserție neșteptată de modernism simplu, se afla o clădire îngustă vopsită într-un verde crud, urmată imediat de un bloc rezidențial simplu, în nuanțe calde de crem. 

Pe măsură ce lumina zilei se stingea complet, lăsând loc unui cer de un albastru profund și întunecat, ne-am trezit în fața unei alte biserici splendide. Deasupra noastră se înălța turnul elegant al lăcașului de cult, având ceasurile luminate ce străluceau ca două faruri în penumbra serii, indicând că timpul trecuse mult mai repede decât preconizasem. 

Felinarele stradale se aprinseseră deja, aruncând o lumină caldă peste fațada galbenă a clădirii istorice. Tot rătăcind prin penumbra nopții, privirea mi-a fost atrasă brusc de o vitrină mică ce strălucea discret la parterul unei clădiri cu pereții acoperiți de graffiti. 

În spatele geamului, în fața unor jaluzele albe trase complet, stătea o statuetă alb-negru de dimensiuni considerabile a celebrei Betty Boop. Personajul clasic de desene animate era surprins în poziția ei iconică plină de grație, trimitând un sărut jucăuș spre stradă. Apariția acestui simbol boem și retro al anilor treizeci, apărut din senin pe o alee lăturalnică și întunecată din Viena, a adus o notă neașteptată de umor și fantezie întregului noastre plimbări fără țintă. Ne-am oprit pentru câteva secunde să o admirăm, lăsându-ne cuceriți de farmecul atipic al locului, înainte de a ne relua pașii lenți spre hotel.

Ajunși în sfârșit în camera de hotel, ne-am prăbușit amândoi pe marginea patului, respirând ușurați. Picioarele ne ardeau după kilometrii buni măsurați pe piatră și pietriș, dar în ciuda oboselii fizice care începuse să își spună cuvântul, în cameră plutea o stare de satisfacție incredibilă. 

A fost o zi de-a dreptul superbă, o zi în care am rătăcid complet liberi pe străzi complet ignorate de ghidurile turistice tradiționale, dar care ne-au oferit mult mai mult decât orice circuit clasic. 

Viena ne impresionase la fiecare colț, trecându-ne cu o ușurință uluitoare prin toate stările posibile. Am vibrat în fața măreției arhitecturale din cartierele ascunse, ne-am încărcat cu energia bună și simplitatea caldă a oamenilor care ne-au ieșit în cale de la bătrâna doamnă care ne-a servit micul dejun ca o bunică dragă, până la ospătarul cu ochi albaștri și o demnitate rară care a refuzat orice tips după incidentul cu paharele sparte.
Înainte de a stinge lumina, am privit-o și am zâmbit în timp ce ne cream planurile pentru orele ce urmau. Am convenit împreună ca următoarea zi să fie una mult mai diversă decât aceasta, iar ea mi-a mărturisit, cu o sinceritate dezarmantă, că are deplină încredere în mine și că este convinsă că totul va fi extrem de bine. 

A adormit aproape instantaneu, cu acea liniște a omului care se lasă purtat de vălul unei vacanțe complet spontane. Ceea ce nu știa ea însă, în timp ce respira calm în penumbra camerei, era faptul că eu pregătisem absolut totul în cele mai mici detalii.

Nici o intersecție prin care trecusem și nici o stradă pe care urma să călcăm în zori nu fusese aleasă la întâmplare, ci făcea parte dintr-un plan minuțios conceput de acasă, recunosc sincer ca totuşi planul nu a fost respectat în totalitate dar a ieşit mai bine decât era pus în detaliu ceea ce m-a făcut să cred că această călătorie a fost ajutata şi de ceva mistic inexplicabil care a făcut ca totul să fie ca o mică poveste frumoasă trăita la Viena alături de partenera mea de drum.

Dar despre această mică conspirație romantică și despre adevăratele surprize care ne așteptau dincolo de ușa hotelului, vom vorbi în partea următoare.