Blog de călătorie - Viena - 4.

Dimineața plecării are întotdeauna un alt gust. Nu mai e liniștea aceea deplină din zilele trecute, când timpul lucra în favoarea mea și îmi permitea să regizez fiecare pas prin oraș. Astăzi, în această dimineață caldă de iulie, timpul devenise un inamic discret, care ticăia surd în mecanismul ceasului de la mână și în zgomotul sec al fermoarelor trase peste bagaje.
M-am așezat pentru ultima oară pe marginea patului, privind în jur. Camera aceea ne fusese un refugiu extrem de primitor în fiecare seară după kilometrii întregi măsurați pe asfalt, iar acum, cu bagajele făcute, simțeam o strângere de inimă ciudată. Parcă pereții ăia ne țineau pe loc, parțial complici la regretul nostru. Nu ne venea să plecăm. Întotdeauna mi s-a părut bizar cum hainele împachetate ocupă exact același spațiu în valiză, deși simți fizic că bagajul tău e mult mai greu. Plecam din Viena luând cu mine lucruri care nu pot fi cântărite la check-in, cum ar fi mirosul de cafea de pe Märzstraße, îmbrățișarea aceea strânsă și neașteptată cu bătrâna doamnă care mi-a amintit de bunica și privirea partenerei reflectată în marmura albă de la monumentul lui Mozart.
Am închis ușa camerei și am coborât în hol. În momentul în care am lăsat cheia pe tejghea, am realizat ceva ce m-a izbit instantaneu. Pentru prima dată în toate aceste zile, îl observam cu adevărat pe recepționerul de pe tura de zi.
Era acolo și în diminețile trecute, însă până în acel moment fusese doar o siluetă difuză în fundal. În primele zile, mintea mea rula la turație maximă încă de la primele ore. Ieșeam pe ușă complet absorbit, hipnotizat de un singur gând: să fac ca mica poveste regizată de acasă să devină realitate pe străzile Vienei. Atunci doar aruncam un „Guten Morgen” scurt, mecanic, din mers, și pășeam direct pe trotuar, grăbit să pun planul în aplicare. Acum, când scenariul se încheiase și tensiunea controlului se dizolvase în căldura de iulie, am avut timp să îi văd chipul, să îi recepționez zâmbetul de curtoazie și să realizez că, odată cu predarea acelei chei, lăsam în urmă și rolul de regizor secret al vacanței noastre.

Am trecut pragul hotelului și am pășit sub soarele generos al verii vieneze. Afară, sub soarele puternic de iulie, Viena își vedea liniștită de viață, neschimbată și fidelă aceluiași ritm impecabil. Însă în interiorul nostru, dinamica se modificase radical. Din pricina unei promisiuni făcute de a cumpăra acele celebre bomboane vieneze, am fost nevoiți să tăiem de pe listă ultima vizită la Café Lorenz, o decizie care a lăsat în urmă o dezamăgire profundă și reciprocă.
Pentru mine, acea cafenea devenise deja o ancoră emoțională, iar faptul că nu mai apucam să ne luăm rămas-bun de la colțul nostru de liniște strângea și mai tare nodul din gât.
Pragmatic din fire și obsedat de ideea de a deține controlul asupra variabilelor neprevăzute, o rugasem încă din cameră să pornim spre aeroport cu cel puțin trei ore înainte de zbor. Nu voiam să riscăm absolut nimic pe traseu, nu suportam ideea de a alerga prin terminale sau de a fi la limită cu timpul. Încuviințase propunerea mea, însă a făcut-o fără prea mult elan. Părea complet schimbată în acea atmosferă caldă de vară. Nu era tristețe pe chipul ei, ci mai degrabă o stare profundă de îngândurare, o introspecție care o mutase într-o altă dimensiune a călătoriei.
Nici n-am apucat bine să facem primii pași pe trotuar, grăbiți să ajungem pe Mariahilferstraße pentru a ne onora promisiunea și a cumpăra dulciurile pe care ea și le dorea atât de mult, când s-a oprit brusc. În ciuda rachetei de timp care ticăia în mintea mea și a presiunii orelor de check-in, mi-a cerut să ne oprim puțin chiar acolo, pe asfaltul încins al Vienei.
„Auzi, ce-ar fi să mai rămânem măcar o zi aici, în Viena?”, a bânguit ea, privindu-mă cu o speranță fragilă în ochi.
Am privit-o necruțător, afișând acea mască de bărbat pragmatic și calculat pe care viața m-a învățat să o port ca pe o armură. Dar dincolo de chipul meu împietrit, în interior, zidurile regizorului se dărâmau complet. Dacă ar fi fost după sufletul meu, nu o zi aș fi rămas acolo, ci o viață întreagă. Orașul ăla ne prinsese în mrejele lui, iar cererea ei era, de fapt, și dorința mea cea mai ascunsă. Cu toate acestea, realitatea m-a obligat să intervin. Am replicat cu o voce stinsă, aproape șoptită, amintindu-i că știe și ea foarte bine că nu avem cum, că vom pierde biletele de avion și vom fi nevoiți să căutăm altele. I-am explicat că riscam să rămânem blocați, deoarece era o perioadă extrem de dificilă, în plin iulie, un vârf de sezon în care concediile transformau aeroporturile în furnicare, iar cererea de zboruri era imensă.
„Totuși, poate mai putem rămâne...”, a insistat ea, refuzând parcă să accepte că povestea noastră vieneză se apropia de genericul de final.
Presat de timp și sfâșiat între dorința de a-i face pe plac și logica zborului care nu ne aștepta, am fost nevoit să improvizez ca un actor pe o scenă stradală. Am schițat o grimasă ambiguă, un amestec de neputință și falsă speranță, lăsând un „mai vedem” să plutească în aer doar pentru a detensiona momentul. „Hai totuși să cumpărăm bomboanele, te rog”, am adăugat, luând-o ușor de mână și ghidând pașii noștri mai departe.

Am ajuns în cele din urmă pe Mariahilferstraße, acea arteră uriașă și vibrantă care în plină vară pulsează de o energie copleșitoare o mare de oameni, vitrine sclipitoare și terase animate sub soarele de iulie. Ne-am croit drum prin mulțime și am pășit în magazin, lăsând în urmă freamătul bulevardului pentru a ne scufunda în mirosul dulce, inconfundabil, de ciocolată și marțipan. Am cumpărat acele bomboane pe care le căutase atâta timp, iar în secunda în care punga a fost în mâinile ei, bucuria de pe chipul ei a fost imensă. Nu le dorea pentru ea, ci voia neapărat să le aducă părinților ei acasă, să le facă o bucurie din această bucățică de Austrie. N-am avut absolut nimic de obiectat. Dincolo de graba mea nativă, mă bucuram enorm în interior că reușisem să bifez și acest detaliu, că dorința ei devenise realitate. Însă ceasul nu ierta. Cu pungile de dulciuri strânse în mână și cu bagajele de călătorie după noi, trebuia să ne mobilizăm rapid și să ajungem la cea mai apropiată stație de metrou, singura noastră cale rapidă de a ajunge la Viena Mitte.
Ajunși la Viena Mitte, ne-am oprit să mâncăm pentru ultima oară în Viena, un ritual simbolic al despărțirii pe care îl consumam în viteză. În timp ce căutam un loc potrivit, am fost surprinși să constatăm că o mare parte a magazinelor din incintă erau închise. Era sâmbătă, iar programul multora dintre ele diferea total de tot ceea ce știam noi de acasă, o realitate administrativă care ne-a amintit brusc că suntem încă pe un teritoriu cu reguli stricte. In acest decor pe jumătate adormit, s-a reaprins pentru o ultimă oară discuția despre rămânerea noastră în oraș pentru încă o zi. Faptul că ne întorceam acasă cu ceva bani rămași în portofel nu ne avantaja însă cu absolut nimic. Oricât de tentant suna refuzul de a pleca, logica mea refuza să cedeze. Un bilet de avion nu se găsește așa ușor de pe o zi pe alta în plin sezon, multe fiind rezervate cu luni de zile înainte, iar eu nu eram omul care să riște să rămână blocat într-un terminal. Privindu-ne în ochi printre bagaje, am înțeles amândoi, dincolo de cuvinte, că această Viena ne obligă, de fapt, să mai revenim și altă dată. Am căzut de acord că totul fusese mult prea frumos ca să stricăm magia acestei călătorii printr-o încăpățânare de ultim moment la final.
Ne-am asumat plecarea și ne-am îndreptat hotărâți spre agenția celor de la ÖBB din interiorul gării Viena Mitte pentru a cumpăra biletele de tren spre aeroport. În timp ce ne apropiam de ghișeu, tensiunea timpului a erupt din nou în glasul meu. M-am întors spre partenera mea și, pe un ton alert, am rugat-o să se grăbească cu actele și banii ca să nu cumva să pierdem trenul și să fim nevoiți să îl așteptăm pe următorul, deși știam bine că garniturile circulă destul de des.
N-am mai apucat să termin fraza. O voce caldă, venită din spatele geamului de sticlă, a spart aerul tensionat dintre noi și ne-a înghețat pașii pe loc.
„Nu vă mai grăbiți așa, trenurile către aeroport vin extrem de des. La ce oră aveți zborul?”.
Am tresărit și mi-am ridicat privirea, complet uluit. Doamna de la ghișeu, o prezență extrem de prezentabilă și foarte cochetă, care îmi atrăsese atenția prin eleganță încă de când intrasem, ne vorbea într-o română perfectă. Aflând ora de decolare a avionului nostru, ne-a privit cu o blândețe incredibilă și ne-a asigurat, zâmbind cald, că îl vom prinde cu siguranță, urându-ne o călătorie plăcută și să ajungem cu bine acasă.
Am rămas la acel ghișeu timp de aproximativ trei minute, minute în care timpul s-a oprit din nou în loc pentru noi, iar universul a decis să îmi dea o ultimă palmă emoțională în această călătorie. Din câteva fraze schimbate rapid, am fost de-a dreptul șocat să aflu că doamna era plecată din țară de aproximativ 12 ani și că, înainte de a alege exilul vienez, locuise în București, exact în imediata apropiere a casei mamei mele.
În acea secundă, am simțit cum mi se taie respirația. Câtă coincidență mai putea să existe în acest oraș incredibil? Cum era posibil ca o metropolă europeană de milioane de oameni să se micșoreze până la dimensiunea unei străzi din cartierul copilăriei mele? Viena nu era doar un oraș curat și imperial, ci devenise un organism viu care refuza să ne lase să plecăm ca niște străini. Chiar și acolo, în febra gării, în ultimul sfert de oră înainte de tren, orașul a ținut neapărat să ne trimită un om care să ne vorbească pe limba noastră, un om legat invizibil de rădăcinile mele cele mai sfinte. Parcă prin acea doamnă elegantă de la ÖBB, Viena a vrut să ne strângă de mână la plecare și să ne șoptească la ureche că, de fapt, deși plecam la sute de kilometri distanță, aici fusesem tot timpul acasă.
Am mulțumit doamnei din suflet, i-am urat toate cele bune și am ieșit de acolo zâmbind larg, simțind cum o liniște caldă ne inundă instantaneu pe amândoi. Până în acea secundă, fusesem extrem de tensionați, prinși într-un joc mut în care fiecare încerca din răsputeri să își ascundă starea în fața celuilalt. Însă zâmbetul doamnei de la ÖBB spărsese definitiv poleiala. Acea tensiune nu venea din frica de a pierde trenul, ci din faptul că ceva adânc în noi ne urla să mai rămânem. Rămăseseră atâtea unghere de explorat, atâtea străzi nespuse, iar simpla plecare din hotel în fiecare dimineață devenise pentru noi un ritual sacru. Fiecare zi în Viena fusese ca o poveste scrisă în doi care se termina mereu frumos, chiar dacă seara ne întorceam în cameră complet frânți de oboseală. Atunci, doar dușul cu apă caldă și relaxarea profundă din patul nostru cel confortabil ne mai făceau să ne revenim pe moment, lăsându-ne să adormim târziu, în timp ce ne șopteam la nesfârșit detalii și întâmplări din timpul acelei zile, retrăind fiecare cadru cu zâmbetul pe buze.
Am coborât pe peronul gării, acolo unde trebuia să luăm trenul ÖBB. Privit din exterior, totul părea atât de simplu și lipsit de orice complicație logistică. Pe tabela electronică scria clar destinația, așa că trebuia doar să urcăm în acea garnitură pe care era afișat mare, în germana aceea curată și fixă: Flughafen Wien. Asta am și făcut. Ne-am ocupat locurile, ne-am sprijinit frunțile de geam și trenul s-a pus în mișcare.
Însă drumul acesta de la Viena Mitte spre aeroport se simțea acum cu totul altfel, total diferit de orice alt traseu pe care îl urmasem în ultimele zile. Pe măsură ce roțile trenului tăiau liniile de oțel, lăsând în urmă clădirile somptuoase și parcurile verii, am simțit o ruptură fizică în piept. Parcă dintr-o dată, fizicul meu se deplasa spre casă, dar o parte uriașă din mine, o bucată din sufletul meu pe care o reconstruisem pe străzile astea, rămânea definitiv agățată acolo, pe peron, între fațadele de vis de pe Märzstraße și acordurile mute de la Musikverein.
Ajunși la aeroport, am răsuflat ușurat. Ajunsesem extrem de bine cu timpul, exact așa cum îmi calculasem și îmi dorisem de acasă, demonstrând că paranoia mea legată de ceas fusese, până la urmă, utilă. Însă universul mai avea un ultim as în mânecă pentru noi, o mică ironie menită să spargă definitiv sobrietatea și melancolia despărțirii.
Tot umblând noi prin terminal, înainte de a ne îndrepta spre controlul de securitate, am decis să ne așezăm pe niște scaune de plastic ca să ne tragem sufletul. În secunda în care m-am lăsat pe scaun, am simțit ceva extrem de dur care m-a împuns direct în spate, făcându-mă să mă ridic brusc, ca ars. M-am întors și am privit uimit.
Pe scaun trona un cifru antifurt cu cablu negru, nou-nouț, probabil uitat acolo în graba plecării de cineva care fusese la fel de tensionat ca și mine cu câteva minute în urmă.
Am privit instinctiv în jur, căutând cu privirea prin mulțime, să văd dacă nu cumva cineva se îndepărta chiar atunci de zona noastră si nimic.
Toată lumea era grăbită, absorbită de propriile ecrane sau bagaje, și nimeni nu părea să aibă vreo treabă cu locul în care ne aflam. M-am întors spre partenera mea, i-am arătat obiectul și i-am spus pe un ton de descoperitor: „Am găsit un cifru de bicicletă!”. Ea m-a privit lung, cu o figură care oscila între mirare și un amuzament total, și m-a întrebat direct: „Doar nu vrei să îl iei?”. Am ridicat din umeri cu cel mai sincer pragmatism și i-am replicat: „Păi, dacă nu îl iau eu, oricum îl ia altcineva!”. Și uite așa, într-un mod complet absurd și comic, cifrul ăla negru a fost adoptat pe loc și a devenit ultimul nostru suvenir neplanificat din Viena.
Sunt absolut convins că se vor găsi destui moraliști prin comentarii care să mă tragă de mânecă. O să zică unii că de ce l-am luat, că nu era al meu, sau că dacă îl lăsam acolo, poate proprietarul se întorcea înapoi și îl recupera. Pentru a-i liniști pe acești apărători ai moralității de tastatură, trebuie să spun că nu am plecat cu el pur și simplu. Am încercat să mergem undeva în aeroport să îl predăm la un birou de obiecte pierdute, însă am fost refuzați politicos. Ni s-a spus, cu o detașare maximă, că dacă nu ne trebuie, îl putem arunca direct la coșul de gunoi. Evident că am refuzat asta. Să arunci un obiect nou-nouț doar pentru că procedurile sunt rigide mi s-a părut o risipă totală, așa că am ales să îl păstrez.
Trebuie să recunosc, cu mâna pe inimă, că era pentru prima oară în viața mea când luam ceva ce nu îmi aparținea, ceva găsit pe stradă sau prin tranzit. Adevărul este că nici măcar nu aveam nevoie de el. Însă, deși partenera mea m-a rugat insistent să îl las acolo unde era, pur și simplu nu am ascultat-o. Nu am făcut-o cu rea-intenție, nu l-am furat și nu am dat nimănui în cap. Pur și simplu, într-un aeroport internațional unde șansele de recuperare erau egale cu zero, am ales să salvez acel cablu de la groapa de gunoi a terminalului, trecând peste cuvântul ei dintr-un impuls bizar. Mărturisesc că parcă nu mă mai recunoșteam în acele momente. Întreg sistemul meu bazat pe logică, organizare și reguli stricte părea că intrase într-o vacanță proprie. Acel cifru adoptat de pe scaun, odată ce am ajuns acasă în București, a fost desfăcut în doar câteva minute, o operațiune executată pur și simplu pentru propriul meu amuzament și ca să demonstrez că niciun cod vienez nu rămâne nedescuiat în fața încăpățânării mele.
Privindu-l totuși cum stătea acolo, în palma mea, n-am putut să nu mă întreb în sine mea oare de ce tocmai un cifru? De ce a ținut orașul ăsta să îmi lase ca amintire de rămas-bun tocmai un mecanism de blocare? Răspunsul m-a lovit câteva clipe mai târziu, în timp ce ne îndreptam spre porțile de îmbarcare. Toată această călătorie fusese, în esență, un cifru. Plecasem de acasă cu o combinație secretă în minte, un plan minuțios pe care îl rotisem pe toate părțile în nopțile de dinaintea plecării, sperând că voi reuși să descui pentru partenera mea o Vienă magică, atipică, departe de clișee. Încercasem să controlez fiecare număr, fiecare secundă, fiecare stradă lăturalnică. Însă ironia superbă a Vienei a fost că, în timp ce eu eram ocupat să îi descui ei orașul, Viena a rulat în liniște propria ei combinație și a descuiat, de fapt, ceva adânc în mine. Cifrul ăla de pe scaunul de plastic nu era doar un cablu negru rătăcit era dovada că unele locuri au codul lor secret de a ne deschide sufletul, chiar și atunci când ne încăpățânăm să părem niște oameni duri.
Dar până la liniștea de acasă, aeroportul din Viena mai avea să ne testeze o dată simțul umorului. Am lăsat în urmă povestea cifrului și ne-am îndreptat glonț către controlul de securitate. Ei bine, dacă până atunci regizasem totul ca la carte, la porțile metalice de scanare tot scenariul s-a transformat într-o comedie absurdă. A trebuit să trec prin detectorul de metale de trei ori la rând. De fiecare dată când aparatul începea să bipăie isteric, mă scotocheam consternat și mai scoteam la lumină câte o monedă rătăcită de unu sau doi euro, uitată prin ungherele ascunse ale buzunarelor. Am izbucnit în râs amândoi, sub privirile îngăduitoare ale personalului de securitate, amuzați de faptul că mă transformasem pe neașteptate într-un tonomat ambulant de mărunțiș.
Scăpați de alarme și scanere, am pornit agale spre poarta noastră de îmbarcare. Însă spiritul meu rebel nu a putut să stea pur și simplu acolo, pe scaun, așteptând cuminte și liniștit strigarea zborului. Cum plictiseala de dinaintea decolării mă împingea mereu spre câte o boacănă, am decis să orchestrez o nouă farsă rapidă, o mică scenetă de divertisment stradal. Câțiva metri mai încolo, se formase o coadă masivă de pasageri care așteptau îmbarcarea pe ruta către Atena. Mi-am scos discret telefonul, am început să înregistrez grupul compact de oameni care înainta agale și, pe un ton extrem de serios, de reporter de investigație, i-am șoptit partenerei mele: „Ia uită-te și tu la ei... Ce a putut să facă Iohannis! I-a păcălit și pe oamenii ăștia că le dă de muncă”.
Partenera mea a pufnit instantaneu în râs, încercând să își acopere gura ca să nu atragem privirile celor din jur, în timp ce eu savuram acea ultimă glumă pur românească pe pământ austriac.
Era modul meu de a pune punct tensiunii și de a lăsa ca râsul să șteargă definitiv orice urmă de regret.
La îmbarcare, deși tot procesul s-a desfășurat cu un profesionalism maxim, am avut parte de o ultimă surpriză pe pistă. Avionul care ne aștepta purta însemnele celor de la Lauda, compania austriacă asociată istoric cu numele legendarului pilot de Formula 1, Niki Lauda. Dincolo de branding, zborul de pe ruta Viena - București s-a desfășurat ceas, fără nicio întârziere sau sincopă, confirmând încă o dată rigoarea și seriozitatea pe care le întâlnisem la tot pasul în această metropolă. Ne-am ocupat locurile, ne-am cuplat centurile, iar în scurt timp aeronava s-a desprins lin de pe pistă, lăsând în urmă luminile verii vieneze care începeau să se micșoreze sub noi.
Am ajuns cu bine acasă. În momentul în care am pus piciorul pe aeroportul din București, realitatea ne-a izbit instantaneu dincolo de ușile terminalului. Am constatat că aici aerul era mult mai cald și de-a dreptul irespirabil în comparație cu cel pe care îl lăsasem în urmă. Probabil că aerul Vienei este atât de curat și de rece datorită așezării sale geografice și a zonei, o barieră naturală de prospețime care ne protejase pe parcursul vacanței, făcând ca tranziția înapoi în atmosfera încinsă a Capitalei să se simtă aproape ca un șoc fizic.
Dincolo de oboseala acumulată și de finalul acestei escapade, am simțit nevoia să îi mulțumesc. Dincolo de regizorul care am fost pe străzi, ea a trebuit să fie eroul discret al acestei călătorii, purtând cu ea un curaj uriaș atât la venirea spre Austria, cât și la revenirea în țară. Zborul de întoarcere a venit la pachet cu o provocare complet neașteptată. Pe parcursul călătoriei, partenera mea s-a confruntat cu o mică problemă legată de zborul cu avionul, o stare de disconfort și anxietate inexplicabilă chiar și pentru ea, mai ales că zburase deja de nenumărate ori înainte fără nicio strângere de inimă. Să vezi persoana dragă vulnerabilă acolo sus, la înălțime, înfruntând acea stare cu o demnitate incredibilă, te obligă să lași orice mască la o parte. A avut un curaj fantastic de a înfrunta înălțimea, gestionând fiecare minut din aer, strângând din dinți și mergând înainte, iar pentru asta respectul meu față de ea a crescut instantaneu.
Acum vreau să îi mulțumesc partenerei mele pentru curajul avut atât la venirea in Viena, cât și la revenirea în țară.Datorită ei am ajuns la Viena, totul pornind dintr-o joacă, ca mai apoi să ne vedem în fața unui bol de extragere a unui oraș de vacanță și după să fim din nou convinși de site-ul care a făcut ca acea extragere să indice tot Viena. Acest oraș parcă ne-a chemat la el, iar fără curajul ei de a înfrunta înălțimea în ciuda tuturor stărilor, tot ce creionasem eu acasă ar fi rămas la stadiul de simplu plan într-un calculator. Am simțit nevoia să îi mulțumesc aici, în cazul în care poate va citi vreodată aceste rânduri. Sau chiar dacă nu va citi, eu îi voi fi recunoscător mereu pentru tot ce a făcut ea atunci, învingându-și orice teamă din dorința de a mă face pe mine fericit, fără să știe că și eu doream același lucru prin toată pregătirea mea logistică de acasă.
Privind retrospectiv, toată această călătorie m-a învățat un adevăr dureros pe care mulți dintre noi refuzăm să îl acceptăm: ne petrecem viața așteptând. Așteptăm momentul ideal, contextul perfect sau clipa în care ne vom simți pe deplin „pregătiți”. Însă realitatea este că nu vei fi niciodată sută la sută gata pentru lucrurile care contează cu adevărat. Mintea caută siguranță, dar dacă aștepți ca toate semafoarele din viață să fie verzi înainte de a porni la drum, nu vei părăsi niciodată garajul. Singurul mod în care devii pregătit este să ai curajul să începi înainte de a fi gata, pentru că învățarea se face doar mergând, nu planificând în gol.
Dacă lași teama de neprevăzut să îți dicteze mișcările, riști să rămâi blocat într-o iluzie a controlului. Frica este o reacție naturală, ale cărei ecouri le simțim uneori la înălțime, dar maturitatea începe atunci când înțelegi că nu trebuie să fii complet neînfricat pentru a acționa. Important este să o iei de mână, să îi simți strângerea în stomac, dar să pășești înainte în ciuda ei. Să trăiești în ritmul tău nu este un moft, ci o necesitate emoțională, chiar dacă asta înseamnă să încetinești atunci când manualul îți spune să alergi. Lumea va încerca mereu să îți impună o viteză care nu îți aparține, însă adevăratul respect față de tine este să ai curajul să măsori timpul după propriul tău ceas biologic.
La finalul zilei, cele mai grele și mai toxice regrete nu sunt cele legate de acțiunile tale eșuate. O greșeală se repară sau devine o poveste amuzantă spusă la o bere. Adevăratele regrete sunt cele născute din inacțiune: riscul pe care nu ți l-ai asumat, biletul pe care nu l-ai cumpărat și avionul în care nu ai urcat din exces de prudență. Inacțiunea se transformă într-un ecou permanent care te va bântui mereu cu întrebarea „cum ar fi fost dacă?”. O greșeală făcută în plină vară, pe un asfalt străin, este o dovadă că ai trăit, în timp ce siguranța excesivă te transformă în simplu spectator în propria ta viață.
Un oraș precum Viena nu poate fi cunoscut doar în câteva zile. Oricât de minuțios ar fi planul făcut de acasă și oricât de mulți kilometri s-ar măsura pe trotuare sub soarele lui iulie, o astfel de metropolă își păstrează mereu secretele bine ascunse. Câteva zile ajung doar pentru a prinde gustul și a-i simți vibrația, însă adevărata ei profunzime rămâne dincolo de o simplă vacanță bifată în calendar. Deși este doar al doilea oraș prezentat aici, Viena va rămâne mereu, până la moarte, orașul meu preferat. Orașul în care, dacă am noroc, mă voi întoarce într-o zi și, de ce nu, poate chiar îmi voi petrece mai mult timp.
Poate chiar totul.

Viena este, fără îndoială, un oraș care merită vizitat măcar o dată în viață, fiind un muzeu în aer liber unde istoria imperială se îmbină perfect cu eleganța modernă.
Capitala Austriei te cucerește instantaneu prin arhitectura sa grandioasă, dominată de palate fastuoase precum Schönbrunn și Hofburg, care amintesc de gloria de altădată a dinastiei Habsburgilor.

Pe lângă încărcătura istorică și culturală copleșitoare  fiind orașul muzicii clasice unde au creat genii ca Mozart și Beethoven , Viena oferă o atmosferă unică, relaxantă și rafinată o simplă plimbare pe bulevardul Ringstraße, o oprire într-o cafenea tradițională pentru a savura o faimoasă prăjitură Sachertorte sau momentele de liniște petrecute pe malul Dunării sunt experiențe care îți îmbogățesc sufletul. Este destinația ideală în orice sezon, dar devine cu adevărat magică iarna, când găzduiește unele dintre cele mai frumoase piețe de Crăciun din lume.

Așa că, la final, nu-mi rămâne decât să îți mulțumesc, Viena. Îti mulțumesc nu pentru curățenia de pe bulevarde sau pentru ordinea ta milimetrică, ci pentru că ai fost destul de dură încât să-mi testezi planurile și destul de blândă încât să-mi vindeci bucăți din suflet. Nu te-ai lăsat vizitată ca un simplu muzeu, ci te-ai comportat ca un ecran uriaș în care mi-am privit trecutul, mi-am înfruntat fricile în doi și am învățat, în plină vară, cum se simte libertatea pe un asfalt străin. 

Mi-ai cerut rigoare de regizor de acasă, dar pe străzile tale din luna iulie mi-ai dat bilet de voie să las garda jos și să fiu din nou copilul de altădată. Plec la sute de kilometri distanță, dar știu bine că, de fapt, m-ai lăsat să plec mult mai liber. Rămâi cu bine, oraș al tuturor amintirilor noastre.