Modem cablul

Astazi am decis sa scriu despre modemul de cablu ,am avut recent o discutie despre acest subiect cu un prieten care lucreaza la o firma de cablu destul de cunoscuta in Bucuresti,el afirma anumite lucruri pe care eu le stiam dinainte avand o mai mare cunostinta despre ele datorita interesului meu pentru cam tot ce inseamna it,recunosc ca pentru unele postari ma documentez pentru a fi cat mai exact,si din respectul fata de cei care citesc sau vor citi vreodata aceste articole ,teme sau cum vrea sa le numeasca fiecare.
Am promis ca voi scrie despre acest modem ,si iata ca imi respect promisiunea,cablul coaxial folosit în televiziunea prin cablu poate transporta sute de megaherti de semnale. Într-un sistem de televiziune prin cablu, semnalele fiecărui canal primesc o "porţiune" de 6MHz din lăţimea de bandă disponibilă, şi apoi sunt trimise pe cablu către casa dumneavoastră. În unele sisteme, cablul coaxial este singurul mediu folosit pentru distribuirea semnalelor. În alte sisteme, este folosită fibra optică pentru a conecta compania de televiziune prin cablu cu alte arii sau cartiere, după care fibra optică este continuată prin cablu coaxial, pentru distribuire în case.
Când o companie de cablu oferă acces Internet prin cablu, informaţia poate folosi aceleaşi cabluri pentru că modemul de cablu pune datele de download (datele dinspre Internet spre un calculator) într-un domeniu de 6 MHz. Pe cablu, datele arată ca şi cum ar fi un canal TV, şi ocupa lăţime de bandă cât un canal TV. Datele de upload (datele transmise de la un calculator spre Internet) ocupă şi mai puţin din lăţimea de banda, doar 2 MHz, pornindu-se de la ideea că majoritatea primesc mult mai multă informaţie decât trimit. Pentru a pune datele de download şi de upload pe un cablu de televiziune e nevoie de 2 tipuri de echipament: un modem de cablu la client şi un sistem terminator pentru modemul de cablu (CMTS) la provider.
Modemurile de cablu pot fi interne sau externe. În unele cazuri, modemurile de cablu pot fi parte a unei unităţi care necesită doar o tastatură şi un mouse pentru acces Internet. Toate modemurile de cablu conţin : un tuner, un demodulator, un modulator, un dispozitiv de control al accesului la mediu (MAC) şi un microprocesor.
Tunerul se conectează la mufa de cablu, uneori cu ajutorul unui splitter care separă canalul de date Internet de programele CATV. Deoarece datele Internet vin pe un canal altfel nefolosit, tunerul pur şi simplu primeşte semnalul modulat digital şi îl trimite demodulatorului. În unele cazuri, tunerul va conţine un demultiplexor pentru a permite tunerului să folosească un set de frecvenţe (în general între 42 şi 850 MHz) pentru datele primite şi alt set de frecvente (între 5 şi 42 MHz) pentru datele trimise. În alte sisteme, în general cele cu un număr de canale limitate, se va folosi tunerul modemului de cablu pentru primirea datelor şi o conexiune dial-up (pe linii comutate) pentru transmiterea datelor. Oricare ar fi sistemul, după primirea unui semnal, este transmis demodulatorului.
Cele mai comune demodulatoare au 4 funcţii. Un demodulator de modulaţie de amplitudine pătratică (QAM) ia un semnal de frecvenţă radio care are date codate prin variaţia amplitudinii şi a fazei undei şi îl converteşte într-un semnal care poate fi procesat de un convertor analog-digital. Convertorul analog-digital ia semnalul care variază în voltaj şi îl transformă într-o serie digitală de 1 şi 0. Un modul de corecţie de erori verifică apoi informaţia primită conform unui standard cunoscut astfel încât erorile în transmisie să fie detectate şi corectate. În majoritatea cazurilor, cadrele de reţea, sau grupările de date, sunt în format MPEG, şi un sincronizator MPEG este folosit pentru a garanta ca datele sunt în ordine.
În modemurile de cablu care folosesc cablul pentru a trimite date, un modulator este folosit pentru a converti datele digitale de la computer în semnale pentru transmisia pe cablu. Modulatorul este format din 3 părţi:

• o secţiune pentru inserarea corecţiei de erori (folosită în celălalt capăt al cablului la verificare)

• un modulator QAM

• un convertor digital-analog

Controlul de acces la mediu (MAC)

MAC-ul este plasat între porţile de intrare şi ieşire ale modemului de cablu, şi acţionează ca o interfaţă între părţile hardware şi software are diverselor protocoale de reţea implicate. Toate dispozitivele de reţea au MAC-uri, dar în cazul unui modem de cablu, sistemul este mai complex decât la o placă de reţea normală. Din acest motiv, în majoritatea cazurilor, unele din funcţiile MAC vor fi asociate procesorului sistemului sau al modemului.

Funcţia microprocesorului se modifică dacă modemul va fi parte a unui sistem (computer) sau dacă va oferi acces Internet fără a avea suportul unui computer. În situaţiile în care e nevoie de un computer ataşat, microprocesorul intern foloseşte date din modulul MAC dedicat. În sistemele unde modemul de cablu este unicul echipament pentru acces Internet, microprocesorul îndeplineşte şi funcţii MAC, şi altele. Microprocesorul folosit cu precădere în modem-urile de cablu este Motorola PowerPC.

Sistemul terminator al modemului de cablu asigură (la capătul de la provider) multe din funcţionalităţile asigurate de DSLAM într-un sistem DSL. CMTS-ul ia traficul care vine de la un grup de clienţi pe un canal şi îl ruteaza către un provider de servicii Internet pentru a se realiza conectarea. La acel capăt, providerii vor avea servere pentru jurnalizare şi administrare, server DHCP (pentru alocare dinamică de IP-uri utilizatorilor de cablu) şi servere de control pentru un protocol numit Specificaţii de interfaţă pentru serviciul de date pe cablu (DOCSIS), standardul de bază în S.U.A. pentru a asigura accesul la Internet a utilizatorilor.

Informaţiile primite prin cablu ajung la toţi utilizatorii conectaţi, ca intr-o reţea Ethernet - sunt păstrate de o interfaţă de reţea doar pachetele de date trimise în mod specific la acea interfaţă. Datele primite în schimb nu sunt văzute de ceilalţi utilizatori, ci sunt trimise către CMTS. Lăţimea de bandă pentru upload este împărţită în "intervale" de timp, măsurate în milisecunde, în care utilizatorii pot transmite o "rafală" de date către Internet. Împărţirea după timp este eficientă pentru comenzi scurte, căutări şi adrese, aceste lucruri constituind majoritatea datelor trimise de utilizatorul mediu. Un CMTS va oferi acces chiar şi pentru 1000 de utilizatori la Internet, printr-un singur canal de 6MHz. Deoarece un singur canal este capabil de 30-40 megabiţi pe secundă (Mbps) din total, utilizatorul va simţi o performanţă mult mai bună decât cu un modem normal, dial-up.

În cazul unui singur canal, există o problemă: dacă eşti primul conectat printr-un anumit canal, ai aproape toată lăţimea de bandă la dispoziţie ; pe măsură ce alţi utilizatori se conectează la canal, lăţimea de bandă se va împărţi la toţi, şi performanţa va fi mai mica. Vestea bună e ca problema aceasta poate fi rezolvată prin compania de cablu, adăugând un nou canal, şi împărţind utilizatorii. Alt avantaj al cablului este că, spre deosebire de ADSL, performanţa lui nu depinde de distanţa de la nodul central.

Arhivare si dezarhivare

O solutie pentru pastrarea informatiei pe hard disc,atunci cand acesta devine neincapator sau pe dischete,atunci cand fisierele au o dimensiune mai mare decat spatiul liber ramas pe discheta,este folosirea programelor de arhivare.

Programele de arhivare au rolul de a comprima informatiile continute pe un suport de memorie externa(floppy disk ,hard disk), pentru a mari capacitatea de memorare a acestuia. Odata comprimate, informatiile isi pierd semnificatia reala la nivelul procesoarelor din sistem. Din acest motiv,inainte de o noua utilizare,fisierele trebuie dezarhivate cu programe de dezarhivare,pentru obtinerea informatiilor orginale.

Programele de arhivare/dezarhivare pot fi clasificate in functie de obiectul supus comprimarii(arhivarii):

• Comprimare de fisiere,dintre care cele mai reprezentative sunt: ARJ,RAR,WINRAR,WINZIP;

• Comprimare hard disk, avand ca utilitar reprezentativ produsul STACKER.

Majoritatatea programelor de comprimare au la baza urmatorul principiu de lucru:

• Se cauta secventa care se repeta;

• La gasirea secventelor,acestea se inlocuiesc cu un simbol(asemenea unei prescurtari);

• Dupa parcurgerea fisierului sau intregului hard disk se adauga un index al simbolurilor folosite.

Exemplu:

Textul real are forma: Doru Ionescu este inalt,Ion Popescu este mai mic.

#Ion &escu $este

1# 2& 3$

Textul comprimat:

Doru #& $ inalt, # Pop& $ mai mic.

Tehnica este deosebit de eficienta pentru fisiere ce contin texte sau pentru bazele de date,la care se poate obtine o reduce a spatiului ocupat de pana la 70%,in timp ce fisierele executabile nu se pot comprima mai mult de 40%-50%.

Dintre programele de arhivare/dezarhivare(cu eventulalele recomandari de utilizare in functie de testarile utilizate) se mentioneaza:

• ARJ are cea mai buna compresie, dar si timpul de comprimare este mai mare; varianta ARJ 2.30 are rezultate mai bune in cazul fisierelor de text scurte, iar ARJ 2.10 permite si arhivarea pe mai multe dischete;

• PKZIP/PKUNZIP ofera cel mai scurt timp de comprimare/decomprimare ,iar varinata 2.01 are rezulate deosebite in cazul documentatiilor mari, permitand,asemanator ARJ 2.10 ,salvarea/restaurarea de arhive extinse pe mai multe dischete;

• LHA ofera o compresie mai buna decat PKZIP, cu o viteza de comprimare/decomprimare mai mare decat ARJ 2.30;

• RAR poate despacheta si fisiere comprimate cu ARJ sau PKZIP(cu conditia ca utilitarul sa se gaseasca intr-o cale definita prin PATH).

Fisierele comprimate(arhivele) pot fi transformate si in programe executabile,situatie in care nu este necesara utilizarea programului de comprimare; in realitate acesta este inclus in fisierul executabil si se activeaza odata cu lansarea in executie,reducand insa rata de comprimare,tocmai datorita acestei secvente incluse,care ocupa aproximativ 15kb.

Utilizarea acestor programe nu trebuie cunoscuta in prealabil;simpla specificare a numelui echivaleaza cu punerea la dispozitie a sintaxei fiecarei comenzi si a tuturor optiunilor,unele oferind chiar un mediu pentru selectarea optiunilor(ARC + PLUS,PKZIP MENU, ARJ MENU).

In plus,exista utilitarul SHEZ, care pune la dispozitie un meniu universal pentru majoritatea utilitarelor de compresie.

ARHIVARE DE DISCURI

Programelor de comprimare a discurilor, spre deosebire de programele de compresie a fisierelor,prezinta urmatoarele particularitati:

• Viteza superioara de comprimare;

• Sunt transparente utilizatorului;

• Elimina spatiul neutilizat ca urmare a neocuparii unui numar intreg de unitati de stopare a spatiului pe disc.

Aceste utilitare conduc la reproducerea spatului ocupat pe hard disk cu 50%-60%.

De remarcat ca se poate aplica si discurilor virtuale,create in memoria interna(discuri RAM),ceea ce conduce la scaderea gradului de ocupare al memoriei si eliberea acesteia pentru executia unor aplicatii.

Transparenta la nivelul utilizaturului consta in capacitatea componentelor discului de a fi accesate direct,fara a specifica in prealabil decomprimarea acestora;in realitate, aceasta operatie este executata automat de catre utilitar,fara a fi comandata explicit de catre utilizator;din cauza decomprimarii invizibile utilizatorului,acesta sesizeaza,totusi,ca timpul de accesare a fisierelor este mai mare;exceptii: utilitarele STACKER si EXPANZ!, ce permit accesul in timp real.

DriveSpace

Acest utilitar este inclus in pachetul MS-DOS.

Comanda dvrspace lanseaza in executie programul de compresie a datelor pe suporturi magnetice DriveSpace(numai in versiunea 6.22 a MS-DOS).

Programul DriveSpace este similar programului DoubleSpace existent in versiunile anterioare ale sistemului de operare,insa utilizeaza un alt format de compresie a datelor;este dotat cu o interfata prietenoasa(meniuri si informatii ajutatoare,disponibile in cursul executiei).Cea mai simpla linie de comanda pentru lansarea programului DriveSpace este:

Dvrspace

Prin lansarea comenzii drvspace cu diferite optiuni pot fi realizate aceleasi operatiuni ca si prin intermediul comenzilor din meniul DriveSpace,in cazul utilizarii comenzii cu precizarea optiunilor,executarea programului se realizeaza fara deschiderea interfetei.

Utilizarea DriveSpace este recomandata in cazul in care spatiul existent pe un disc fix este insuficient el permitand compresia datelor cu o rata de aproximativ 50%(dependenta de tipul si numarul fisierelor existente pe disc).Daca spatiul pe disc este suficient,se recomanda evitarea folosirii lui,intrucat sectiunea sa rezidenta ocupa permanent o zona de 33kb memorie RAM,acest lucru putand duce la pierderi de performanta ale sistemului.

Compresia datelor este realizata in primul rand printr-o indexare si o referire globala a datelor din fisierul initial.Prin aceasta metoda,sectiunile care se repeta ale unui fisier sunt scrise o singura data si numite printr-un indice de indexare,care le va inlocui in mod fizic la pozitia corespunzatoare in fisierul comprimat.Datorita multitudinii tipurilor de fisiere si formatelor in care fiecare dintre aceste stocheaza datele,metoda va avea rate de compresie diferite de la fisier la fisier. De exemplu,fisierele de tip bitmap sau text pot fi comprimate cu rate de compresie in general mai mari decat altele.

Problema incetinirii sistemului de catre programul DriveSpace nu se pune,daca sistemul are un procesor rapid si suficienta memorie RAM.Mai mult chiar,daca discul fix al sistemului are o rata de transfer mediocra,programul DriveSPace ar putea contribui in sens pozitiv la cresterea performantelor de viteza ale sistemului.

Se recomanda ca pentru sistemele ce utilizeaza DriveSpace sa se copieze pe o discheta sistem pentru initializarea calculatorului si fisierul DRVSPACE.BIN prezent pe discul fix,pe langa fisierele sistem copiate prin intermediul comenzii sys sau format/s.

Programul DriveSpace prezent in versiunea 6.22 a sistemului de operare MS-DOS include si o portiune Windows,care consta intr-un utilitar ce permite o vizualizare grafica a modului in care programul DriveSpace gestioneaza unitatile de disc comprimat ale sistemului.Cele 4 butoane ale ferestrei de dialog a utilitarului permit obtinerea urmatoarelor informatii:

• Spatiul utilizat(space used)-reprezinta spatiul ce ar fi utilizat de datele comprimate in cazul in care ele ar fi decomprimate(dimensiunea reala a fisierelor);

• Spatiul liber(space free)-reprezinta spatiul liber estimat,existent pe unitatea de disc comprimat;datorita dependentei dimensiunii discului comprimat de factorul de comprimare,aceasta valoare este estimata;

• Spatiul total de pe disc(total space)-reprezinta spatiul total estimat,existent pe discul comprimat;

• Numele,dimensiunea si rata de compresie a fisierelor de pe discul comprimat(Show Details Button).

Adevarul despre Holocaust.

În general am dat dreptate celui care avea acea dreptate, dar văzând atâtea despre aşa zisul holocaust care a fost puţin mai mult decât trucat în cărţile, articolele şi cam tot ce apare sau se scrie despre el.
Cuvântul „holocaust” era folosit din secolul al XVII-lea pentru a denumi moartea violenta a unui număr mare de oameni. Spre deosebire de cuvântul „masacru”, de origine latină - ucidere în masa de oameni, de către alţi oameni.
Multe pagini s-au scris şi multe se vor mai scrie despre suferinţele evreilor din timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, despre marea dramã a poporului evreu care a suferit o pierdere de 6.000.000 de vieţi omeneşti, prin gazare şi incinerare, acţiuni realizate conform unui plan ce-şi propunea eliminarea rasei evreieşti de pe glob, şi câtã compasiune nu s-a revãrsat asupra bietelor 6.000.000 de suflete, şi cum sã mai spui ceva împotriva evreilor când au suferit atât de mult?

Totuşi, în faţă noilor realităţi şi mãrturii, nu puţine sunt vocile care infirmã teoriile de mai sus, arãtând cã de fapt nu a existat nici un plan de exterminare a rasei evreieşti, ci doar un plan de determinare a emigrãrii lor în Palestina (de comun acord cu liderii sionişti) şi în Madagascar (plan negociat cu guvernul francez), sioniştii dorind (şi reuşind) sã atragã în Palestina doar evreii înstăriţi, ceilalţi trebuind sã ia drumul insular.
Desigur cã nu este uşor de crezut o asemenea ipotezã dupã un Nurenberg regizat cu o diabolicã mãiestrie, dupã zeci şi zeci de ani de îndoctrinare cu victimele "holocaustului", cu ororile şi urmãrile acestuia.
Ipoteza enunţată mai sus anunţa alte afirmaţii, cu nimic mai puţin şocante, astfel cã nici un om nu a fost gazat la Auschwitz sau în altã parte, gazul fiind folosit doar pentru haine ca dezinfectant şi deratizant şi de fapt au existat nu 6 milioane de victime, şi cam 600.000-700.000 de morţi evrei, decedaţi din numeroase cauze, inclusiv de bătrâneţe.

Cei ce infirmã existenta holocaustului sunt numiţi revizionişti, curent inaugurat de Paul Rassinier care nu numai cã nu a fost niciodatã nazist sau neonazist, fiind chiar (atenţie!) socialist francez, duşman înverşunat al naziştilor, care a fost chiar torturat de cãtre aceştia în 1943.
Fiind încarcerat în lagãrele de concentrare de la Buchenwald şi Dora, el a vãzut cu ochii lui cum stãteau lucrurile, nicidecum conform desantatelor descrieri ale versiunii oficiale (sioniste).
Apare o altã nuanţă a "holocaustului", în care revizioniştii nu sunt nazişti (care ar putea fi învinuiţi de tendinţa de disculpare), el reprezentând diverse categorii sociale, etnice şi politice, care nu poartã decât vina dorinţei de a ieşi din sfera prejudecăţilor şi a minciunii, cãutând adevãrul.
Observãm astfel în rândul revizioniştilor personalităţi chiar reprezentând stânga politicã cum ar fi: în Italia, comunişti precum Cesare Saletta, suedezul Ditlieb Felderer, membru al sectei Martorii lui Iehova, duşmani ai nazismului, profesorul Robert Faurrison (atacat, bãtut şi rãnit datoritã acestei atitudini), americanul evreu David Cole, J.G.Ginsburg (tot evreu), enumerarea putând continua cu succes.
Totuşi, cum rãmâne cu teoria holocaustului, cu dovezile oferite publicului? Dovezile în aceastã direcţie lipsesc cu desăvârşire, tot ceea ce reprezintã fundamentul teoriei fiind pure speculaţii sau falsuri grosolane.
O disputã de proporţii în Italia atrage atenţia opiniei publice în anii trecuţi, polemica conturându-se în cadrul pericolului italian "Historia", avându-i ca protagonişti pe Carlo Mattogno din partea revizioniştilor, respectiv profesorul Luigi Cajani pentru versiunea oficialã. În cursul disputei, puţinele aşa-zise dovezi ale holocaustului au fost pe rând spulberate prin argumente logice şi ştiinţifice.
De-ar fi sã ne legãm, nu de amãnunte, ci doar de numãrul victimelor "holocaustului", observãm inadvertenta cifrei de 6 milioane, chiar promotorii şi susţinătorii tezei holocaustului lãsând mult din aceastã cifrã. Spre exemplu, propaganda stalinistã vehiculeazã cifra de 4 milioane (fãrã dovezi), în timp ce în 1983 istoriograful evreu George Wellers a redus cele 6 milioane la 1.335.000, Franciszek Piper reducând-o ulterior în revista holocaustului din Ierusalim (Yad Vashem Studies/1991) la un total de 1.100.000 de morţi în lagãre, dintre care 1.000.000 evrei. Jean Claude Pressac, campionul holocaustului din Franţa, are cifre diferite care scad odatã cu trecerea anilor: în 1989 avea 983000, în 1993 doar 630000 pentru că în 1994 cifra sã scadã la 550000.
Cu toate aceste rectificãri, este interesant de remarcat cum în şcoli, licee şi facultăţi se vehiculeazã tot cifra de 6 milioane, susţinându-se cu vehementã ideea holocaustului. Sã fie doar o obişnuinţă sau un recul istoriografic?
David Cole, evreu american, mergând personal la Auschwitz, unde realizeazã chiar un documentar cu titlul "Holocaust", constatã inexistenta fundamentului acestei teorii.
Mãrturiile sunt bazate pe martori oculari dubioşi sau inexistenţi. Se ştie cã Rudolf Hess a "mãrturisit" sub torturi groaznice exact ce i s-a recomandat, fiind apoi spânzurat. Adolf Eichmann a mãrturisit în acelaşi mod, crezând cã va fi achitat, apoi renegând ferm "mãrturisirile". Mulţi soldaţi americani (aşa-zişi martori oculari) vorbesc despre gazare la Dachau, ori aici nu a reuşit nimeni sã gãseascã o dovadã în aceastã direcţie.

Iatã câteva probe arãtate publicului la Auschwitz: pãr, haine, toate claie peste grãmadã, spunându-se cã au aparţinut victimelor, când ştiut este cã prizonierii erau raşi în cap din cauza paraziţilor, iar hainele li se schimbau regulat pentru a fi dezinfectate.
Ulterior, un emisar al holocaustului a lansat o altã minciună, admiţând cã 95% din gaz era folosit pentru dezinfectare, doar 5% fiind destinat gazãrii. Nemaicalculând câţi evrei ar fi putut sã omoare naziştii cu aceastã infimã cantitate, remarcãm o interesantã grijã a naziştilor de a-i pãstra sănătoşi şi curaţi pe cei ce urmau sã fie gazaţi.
Nu era mai simplu sã-i lase aşa murdari şi pur şi simplu sã fie gazaţi? Rãspunsul este altul! Intenţia nu a fost nicidecum gazarea, ci folosirea forţei de muncã ce o puteau oferi prizonierii, drept fiind cã erau puşi la muncã.
Analizând drumul trasat de ghizi vizitatorilor la Auschwitz, se remarcã faptul cã în acest traseu sunt abordate cele mai sinistre clãdiri (cu interpretãri adecvate"), ocolindu-se "întâmplãtor" teatrul ce era acolo, costumaţia evreilor, piscina la care aveau acces prizonierii.
Pentru ce le mai trebuiau toate acestea, dacã urmau sã fie gazaţi?
Aceşti ghizi sunt bine instruiţi sã spunã lucruri despre care ei înşişi ştiu foarte bine cã nu sunt adevãrate.

Se mai folosesc dovezi poze cu deţinuţi schilozi, dar nimeni nu neagã cã ar fi existat bolnavi în lagãre, epidemia de tifos fãcând ravagii printre deţinuţi. Revizioniştii nu neagã, de asemeni, faptul cã se ardeau cadavre, acţiune realizatã în acest scop profilactic, în intenţia de a nu permite rãspândirea viruşilor. Se neagã doar faptul cã au fost exterminaţi 6 milioane de evrei conform unui plan bine stabilit.
O altã fotografie aratã 8 muncitori care ardeau circa 30 de cadavre într-o groapã, iarãsi amintesc cã nimeni nu neagã faptul cã morţii erau incineraţi într-o groapã atunci când crematoriile erau defecte sau în reparaţie, negându-se doar faptul cã 6 milioane de evrei au fost gazaţi în mod deliberat conform unui plan de exterminare. şi apoi sã fim serioşi: groapa conţinea 30 de cadavre.
Câte gropi de acest gen erau necesare pentru a se ajunge la cifra holocaustului? Ar fi fost vorba de cca. 14000 de morţi pe zi, gazaţi cu ce? Cu 5% din cantitatea de Zyklon B folositã.
Dacã observãm de aproape o aşa-zisă camerã de gazare, remarcãm cã de fapt nu era chiar ceea ce vrea sã ne prezinte propaganda sionistã.
Sala holocaustului de la Auschwitz, dupã argumentaţia lui David Cole, erau de fapt cinci sãli mai mici, dintre care o baie (fiind vizibile şi acum urmele de la instalaţiile sanitare), cãrora dupã rãzboi li s-au dat pereţii jos, noii camere rezultate adãugându-i-se şi patru deschizãturi ce reprezentau locul pe unde se arunca gazul ucigãtor. În perioada nazistã aceste camere erau folosite ca adãpost antiaerian sau ca morgã.
Aceste aspecte sunt tãinuite cu grijã fatã de turişti, mai mult chiar, istoricul britanic David Irving fiind amendat cu 10000 mãrci pentru cã a spus acest lucru în faţa tribunalului.
Doar suntem în faza superioarã a democraţiei. Nu se spune nimic despre mostrele de cianurã luate din "camerele de gazare", care sunt aproape inexistente, în timp ce mostrele din camerele de dezinfecţie erau foarte puternice.
Raportul acestora este de 7,2mg/kg fatã de 13500mg/kg., pentru a otrãvi un purece sau un pãduche îţi trebuie de 2000 de ori mai multã otravã decât ţi-ar trebui pentru un om.
Unde mai punem faptul cã uşa camerei prezentatã vizitatorilor nu era etanşă! Despre "sãpunul" care ar fi fost fabricat din grãsimea evreilor, chiar scriitori şi istorici evrei aratã cã de fapt acest aspect constituie doar material de propagandã sionistã (Ama Mayer, Shmuel Krakowski).
Naziştii, cu toate pãcatele lor, probabil cã nici în coşmarurile şi momentele cele mai proaste nu s-au gândit la atrocităţile pe care "bãtrânii" lui Israel le-au proiectat cu mintea limpede.

Experţii în holocaust nu se pun nici între ei de acord cu ceea ce este fals şi ceea ce este adevãrat în acest labirint de idei, dar în faţa opiniei publice afirmã cu ipocrizie (sau cu ajutor) cã aceste fapte (gazarea) nu pot fi puse la îndoialã.
Dar ce-ar mai rãmâne apoi din legendele atât de bine regizate?
Ce facem cu tonele de cărţi, cu kilometrii de bandã cinematograficã în care se prezintã "ororile şi genocidul împotriva poporului evreu"?
Cum rãmâne cu despãgubirile plãtite de cãtre Germania statului Israel pentru cele 6 milioane de victime?
Germaniei cine îi plăteşte despãgubiri pentru aceste despãgubiri gratuite?... întrebãri care poate îşi vor afla rãspunsul... la un moment dat.

Închei amintind cã revizioniştii nu neagã faptul cã au murit evrei în timpul rãzboiului (cu mult sub un milion), dar de ce nu se vorbeşte nimic despre cei mai bine de un milion de soldaţi germani morţi de boli şi malnutriţie în lagãrele americane, despre mai multele milioane de creştini morţi, de asemenea, în lagãre?
Pentru cele câteva zeci de milioane de victime ale comunismului de ce nu se cer despãgubiri, si de ce nu se fac comemorãri?!

Overclocking.

Nici unul dintre producatorii de procesoare nu detine linii de fabricatie diferite pentru fiecare frecventa in parte, in cadrul aceleiasi game de CPU-uri. Inainte de a fi marcat la frecventa la care produsul va fi vandut, procesorul este supus unor teste (care sa reflecte cele mai vitrege conditii din realitate), iar exemplarele care reusesc sa le ruleze stabil la o anumita frecventa de tact sunt marcate corespunzator. In caz contrar, testul se repeta la o frecventa mai joasa si asa mai departe, pana la atingerea minimului stabil. Aici intervine sansa overclocker-ului: daca producatorul testeaza procesorul dupa un standard dus la extrem, inseamna ca in realitate procesorul va putea rula si la o frecventa mai mare decat cea inscriptionata, perfect stabil, intr-un PC obisnuit, unde sansele sa se reproduca acel test extrem (si in consecinta blocarea) sunt aproape nule. Pe langa acesta marja generoasa de eroare, utilizatorul mai beneficiaza si de avantajele unui marketing mai neobisnuit, si anume daca cererea pietei este mai mare pentru o anumita frecventa, mai joasa decat maximul suportat, acel procesor este marcat la un numar de MegaHertzi mai mic decat ar putea el rula, el fiind in realitate "apt" de o frecventa superioara, daca il setam manual ca atare. Astfel, marea atractie oferita de overclocking are la baza faptul ca utilizatorul va plati mai putin pe un produs echivalent cu unul mai scump.

Spuneam ca aceasta operatiune este lipsita de risc daca stim cum s-o realizam, deoarece in cel mai rau caz, cand se atinge frecventa la care efectiv nu mai poate functiona, procesorul incepe sa provoace erori in operare si blocari ale sistemului. Cum acestea sunt reversibile, nu avem decat sa selectam ultima frecventa la care procesorul a rulat stabil si obtinem astfel un salt de performanta gratuit.

Inainte de orice sugestie, tinem sa precizam ca in cazul overclocking-ului, cuvantul de ordine este precautia. Sa nu credeti ca se poate pune un procesor de 100 MHz la 200 MHz, sa nu credeti ca dubland sau tripland voltajul procesorului acesta va rula mai repede si stabil. In aceste doua cazuri riscul arderii procesorului e mare, singur sau cu tot cu placa de baza. La un overclocking, totul se rezuma la caldura disipata de procesor, atingerea unei valori prea ridicate blocand procesorul, sau in cazuri extreme, arzandu-l iremediabil. Este nevoie de cunostinte tehnice privind calculatoarele, pentru aprecierea corecta a unei valori teoretice maxime la care ar rezista procesorul.
În esenta, overclocking-ul însemna modificarea frecventei semnalului de tact a unitatii centrale de procesare (UCP) la o valoare mai mare decât ceea indicata de producator. Astfel putem creste performanta procesorului si prin aceasta a tot sistemului de calcul, fara sa investim într-un nou procesor mai rapid si mai scump. Cu toate ca overclocking- ul avantaje atât financiare cât si de performanta, trebuie sa fim constienti de aspectele negative ce apar în jurul overclocking-ului
Overclocking-ul este o cale atractiva de a mari performantele PC- ului existent, deoarece sistemul actual poate fi transformat într-unul cu performante superioare fara investitii costisitoare, putând ajunge usor la performanta unui sistem dotat cu un procesor mai puternic. În cele mai multe cazuri utilizatorul însusi poate efectua modificarile pe placa de baza, fara sa fie un expert în hardware, fiind vorba de manipularea jumper-ilor care determina frecventa semnalului de tact a procesorului si a busului sistem, precum si de montarea unui sistem de racire de capacitate mai mare.
Nu uitati ca sunt si anumite dezavantaje inerente. Nu sunt rare cazurile când unele procesoare sau circuite vitale s-au stricat cu viteza luminii, marcând tragica lor stingere din viata printr-o mic nor de fum. Acesta este, evident, extrema cea mai nefavorabila, în realitate aceasta experienta trista este foarte rara. În general, overclocking-ul este inofensiv. Trebuie totusi sa precizam unele amanunte:
-Circuitele integrate nu sunt imortale. Fiecare se va deteriora dupa un timp din cauza migrarii electronilor (electromigration). Temperatura ridicata si câmpul electric determina migrarea atomilor de fier în jurul straturilor pasive de siliciu alcatuind zone de conductivitate care pot determina scurtcircuite interne în structura circuitului integrat. Într-un procesor cu frecventa de tact marita acest fenomen se agraveaza. Înainte însa de a întra în panica trebuie sa stim ca procesoarele sunt proiectate sa functioneze între temperaturi de la ?25 pâna la +80°C. (Temperatura externa masurabila de 70°C ne indica limita interna de 80°C. Ca sa nu depasim aceasta limita trebuie sa înlocuim radiatorul actual cu unul de suprafata marita si dotat cu un ventilator corespunzator). Migrarea electronilor nu determina însa deteriorarea imediata a circuitelor integrate. Durata medie de viata a unui procesor este de 10 ani, unuia cu tactul marit de 3-4 ani dar aceasta depinde de temperatura, de masura în care am marit frecventa de tact si nu în ultimul rând de tipul procesorului.
-Cu marirea frecventei de tact creste posibilitatea ca sistemul sa devina instabil. Aceasta deseori conduce la pierderi de date, pierdere de timp asteptând ca sistemul sa reporneasca. Sa nu aplicam overclocking-ul în cazul sistemelor unde functionarea continua este vitala (servere, procese industriale, sisteme oglinda, ).
-O problema fatala constituie deteriorarea procesorului. În acest caz din cauza temperaturii ridicate peste limita maxima conductele din fir de aur care leaga punctele de conectare a placii de siliciu cu pinii de conectare a procesorului se topesc. Pericolul arderii procesorului creste odata cu masura maririi frecventei tactului. În cazurile extreme când un procesor proiectat pentru 75 MHz este fortat la 150 MHz (Intel) sau procesorul Cx6x86 de 200 MHz fortat la 233 MHz care are o multiplicare interna a tactului de 1,5, pericolul deteriorarii este si mai reala. În alte cazuri defectarea ventilatorului de racire poate determina supraîncalzirea stratului de siliciu si prin aceasta pierderea controlului circuitelor interne procesorului, rezultând resetarea brusca a sistemului.
Procesorul este factorul principal. Cele mai bune rezultate se pot obtine cu procesoarele firmei Intel din seria Pentium (P5XX). Înainte de încercari sa verificam daca dispunem de procesor autentic Intel si nu de unul falsificat!
Placa de baza este un al element cheie. Calitatea placii de baza este la fel de importanta ca si calitatea procesorului. Practic reusita încercarilor de fortare este garantata daca dispunem de placi fabricate de Asus, Abit, Aopen, etc. echipate cu chipset Intel. Din punctul de vedere al overclocking-ului este necesar ca pe placa de baza sa dispunem de urmatoarele valori de baza ale frecventei de tact: 50, 55, 60, 66, 75, 83, 100 MHz. Pe placile de baza în majoritate avem posibilitatea de a seta tactul la 83 MHz, recent apar si cele care suporta 100 MHz. Pe lânga frecventa de tact o importanta marita are gama de tensiuni de alimentare a procesorului. Placa de baza sa cunoasca gama între 3,3V si 3,45V (3,6V), în cazul procesoarelor MMX (P55C) sau K6, K6-2, Cyrix M2 sau 6X68L sa dispunem si de tensiunea secundara (split voltage) de la 2,1V pâna la 2,9V preferabil în trepte de 0,1V. (Tensiuea secundara este necesara alimentarii circuitelor interne procesoarelor MMX unde numai partea de I/O functioneaza la 3,45V). Un aspect important este posibilitatea multiplicari (CPU to Bus Frequency Ratio Selection) frecventei de tact cu: 1,5, 2, 2,5, 3, 3,5.
Memoriile folosite sunt, de asemenea, decisive. Daca frecventa tactului de baza (a busului de sistem) depaseste valoarea de 66 MHz avem nevoie de memorii de 60ns EDO, la 83MHz de memorii EDO de calitate si marca superioara sau SDRAM-uri care functioneaza si la 100 MHz (marci de calitate).
Dupa factorii de mai sus, cel mai important lucru este racirea eficienta. Noile procesoare SSS fabricate cu tehnologia de 0,35 microni nu se încalzesc la fel de puternic ca cele vechi fabricate cu tehnologia de 0,6 microni. Cu urmatorul test empiric putem determina daca procesorul nostru va rezista la fortare: dupa circa 20 de minute de functionare oprim alimentarea sistemului, scoatem radiatorul si atingem suprafata procesorului. Daca putem tine degetul apasat pe suprafata procesorului înseamna ca nu am depasit limita de 60°C, procesorul va rezista! Dupa aceasta pe suprafata procesorului se aplica un srat de silicon pe care va fi lipit radiatorul. Siliconul fiind bun conducator termic intensifica (sporeste) schimbul de caldura între suprafata radiatorului si procesorului, umplând totodata micile neliniaritati (rezultate din tehnologia de fabricatie) ale suprafetelor în contact.
Când vorbim de frecventa de baza trebuie sa stim ca aceasta valoare se refera la tactul busului extern procesorului. Aceasta frecventa determina viteza de comunicare (rata de transfer exprimat în MB/s) între memoria sistem, memoria cache si procesor. De aici se ramifica frecventa de tact a busului PCI prin divizarea frecventei de baza cu 2 (de exemplu la un tact de baza de 66 MHz avem un tact de 33 MHz pe busul PCI, la 75 MHz de 37,5 MHz, etc.). Frecventa tactului intern procesorului se genereaza prin multiplicarea valorii frecventei de baza cu multiplicatorii predefiniti de: 1,5, 2, 2,5, 3, 3,5. Astfel, putem obtine pentru o frecventa de baza de 66 MHz tacturi interne procesorului de 99, 132, 165, 198, 231 MHz (pentru frecventa de baza de 75 MHz rezulta 112, 144, etc.).
Dupa cele precizate se pune urmatoarea întrebare: daca dispunem de un Pentium de 100 MHz cum trebuie sa setam frecventa de baza si multiplicatorul (66*1,5 sau 50*2) ca sa obtinem performanta maxima? Raspunsul este firesc, alegem 66 MHz ca frecventa de baza cu multiplicatorul de 1,5. Astfel vom ajunge la frecventa de 33 MHz pe busul PCI si 99(100) MHz pentru tactul intern procesorului. Cu 50 MHz si multiplicator de 2 ajungeam la 25 MHz pentru busul PCI, 50MHz pentru memorie sistem si cache, care în ansamblu (desi procesorul ruleaza la 100 MHz) rezulta o performanta inferioara primei configuratii.
Merita oare sa fortam un procesor de 166 MHz la 180 MHz când pentru 166 MHz avem frecventa de baza de 66 MHz iar pentru 180 MHz avem de 60 MHz (60*3=180)? Raspunsul este NU! Sa retinem: marirea frecventei tactului intern procesorului pe seama micsorarii frecventei de baza nu conduce la marirea performantelor sistemului (în unele cazuri chiar stricam performantele initiale)! La fel nu merita fortarea de la 100 MHz (66*1,5) la 120 MHz (60*2) sau de la 133 MHz (66*2) la 150 MHz (50*3). Însa merita de la 133 MHz la 150 MHz daca alegem 75*2!
Înainte de a modifica orice configuratie de jumper-i de pe placa de baza sa notam configuratia veche! Preferabil sa rasfoim caietul de serviciu al placii de baza unde de obicei gasim tabelate posibilitatile de modificare. Modificarile sa le efectuam cu grija oprind alimentarea sistemului, cu o penseta scotând si remontând jumper-ii implicati. În cazul sistemelor care folosesc tehnologia SoftMenu, aceste modificari se pot efectua din meniuri BIOS.
Cel mai riscant este schimbarea tensiunii de alimentare a procesorului. Procesoarele Pentium si Pentium Pro functioneaza si la 4,6V cu conditia unei raciri puternice. Cu marirea tensiunii de alimentare contribuim la separarea accentuata a nivelelor logice de "1" si "0". Explicarea fenomenului se complica cu timpi de stabilire a semnalelor pe nivele, durata fronturilor crescatoare si cazatoare, în general probleme de tehnica digitala în care nu ne permitem sa ne implicam în cadrul acestui articol. În cazul când sistemul dupa o prealabila marire a frecventei tactului refuza sa porneasca putem încerca marirea tensiunilor de alimentare. Sa nu uitam însa de efectele termice accentuate! Procesoarele trebuiesc racite eficient în permanenta.
Prin modificarea frecventei de baza modificam si frecventa de tact a busului PCI aceasta putând fi sursa unor erori hardware. Pe busul PCI sunt conectate driverele video, placile de retea, drivere SCSI. Acestea din urma de obicei refuza cooperarea, placile de retea pot suferi desincronizari repetate (largimea de banda ? rata de transfer reala scade esential). Procesoarele grafice de pe driverele video la fel se pot supraîncalzi precum si circuitele de control al harddisk-ului.
Viteza de transfer al harddisk-urilor EIDE pe lânga modul de lucru (PIO, DMA, UDMA) depinde si de frecventa de baza a busului extern procesorului. Harddisk-urile vechi nu suporta 75 MHz. Cele noi (marci autentice de la 1,2GB în sus) suporta si frecventa de 83 MHz.. Daca harddisk-ul refuza frecventa marita ca o eventualitate putem modifica PIO MODE-ul din BIOS-ul sistemului la o valoare mai mica.
Frecventa de tact a busului ISA trebuie sa fie de 8 MHz. Daca marim frecventa de baza prin urmare se mareste si frecventa de tact a busului ISA. Perifericele conectate la busul ISA precum placa de sunet, modemul, o placa de retea mai veche pot suferi desincronizari, pierderi de date datorita circuitelor atasate cum ar fi controller-ul DMA sau de întreruperi care fiind integrate pe placa de baza de obicei suporta fara probleme tactul marit modificând prin urmare diagramele de timp ale protocoalelor de transfer initiale. Pot aparea pocneturi suparatoare în sunetul generat de placa de sunet, modemul îsi pierde "linia", placa de retea raporteaza pierderi de pachete, etc. Frecventa tactului busului ISA se obtine prin divizarea cu 4 a frecventei de tact a busului PCI (do obicei setabila din BIOS unde apare sub numele de ISA Clock Speed). La 66 MHz frecventa de tact al busului PCI este de 33 MHz de unde rezulta 8,25 MHz pentru busul ISA. Cu 83 MHz ajungem la 41,5 MHz pentru PCI si 10,37 MHz pentru ISA.. O eventuala rezolvare ar pute fi marirea factorului de divizare din BIOS sau intercalarea a mai multor "wait state".
Procesoarele Intel Pentium sunt cele mai rezistente la overclock-ing. Astfel procesoarele din noua serie MMX sunt mai rezistente decât cele din seria P54C. Cam 10% dintre aceste procesoare (primul lot) sunt echipate cu protectie împotriva fortarii la frecvente de tact mai mari decât cele prevazute (overclock protection) astfel aceste procesoare refuza multiplicatorii de 2,5 si 3. Tabelul 1 indica câteva dintre posibilitatile de overclocking a procesoarelor Intel Pentium. Mentionam faptul ca pentru configuratiile care implica 83 MHz trebuie sa dispunem de un hardware de calitate superioara.
Procesoarele Pentium Pro sunt fiabile si de o calitate buna, însa sunt putine placi de baza compatibile Pentium Pro care suporta 75 sau 83 MHz. Procesorul de 150 MHz ruleaza satisfacator la 166 MHz (2*66 MHz), cel de 200 MHz la 233 MHz (3,5*66 MHz) sau 266 MHz (4*66 MHz).
AMD, Cyrix, AMD K5 sunt procesoare din linia doua pe piata si în general sunt folosite la limitele maxime posibile tehnologiei lor de fabricatie. Un astfel de procesor, proiectat la 200 MHz, nu-si poate depasi aceasta limita numai în cazuri extreme si destul de rare. Chiar daca este fortat, necesita o racire puternica sau intercalarea perioadelor de "odihna". Aceasta nu înseamna însa ca nu se pot forta. De exemplu, rulam timp îndelungat un procesor AMD K5 de 133 MHz la 166 MHz (2,5*66 MHz) echipat cu un radiator tip Pentium 200. Procesoarele Cyrix sunt foarte sensibile la fortare datorita caldurii degajate, astfel overclocking-ul acestor procesoare este contraindicata. Seria Cx6x86 recunoaste numai multiplicatorii de 2 si 3, iar multiplicatorul de 3 o foloseste numai la 3*50 MHz care din cauza micsorarii frecventei de baza nu merita efortul fortarii.

Ţara nimănui.

Trăim într-o ţară în care sunt cuprinse cam toate zonele de relief, şi deşi avem mare, munte şi o deltă pe care mulţi ar vrea să o aibă, noi cei care trăim în această ţară nu prea facem nimic ca această tară să nu mai fie ţinta tuturor celor care nu au nici un fel de sentiment pentru ea, de acei "oameni" care acţionează precum haitele de lupi, iar singura lor grijă este să aibă cât mai mult, indiferent că pentru asta îşi vând până şi ţara în care s-au născut.
M-am săturat să văd cum mor oamenii care suferă de boli incurabile pentru că nu au avut bani să îşi verifice starea de sănătate.
M-am săturat să mai văd cum oameni în vârstă stau la coadă la farmacie, pentru a fi siguri că obţin reducerile şi compensările promise de stat, ar trebui să dispară acele imagini cu copiii care visează la jucării şi hăinuţe frumoase şi care adesea adorm cu gândul că într-o zi ar putea mânca dulciuri scumpe.
Nu îi mai suport pe cei care comanda mâncare pe care nu o au familii întregi pentru că apoi să o arunce în pubelă de gunoi, m-am cam săturat de politicieni care cred că se fac plăcuţi la televizor, deşi ei nu ştiu de unde să mai fure pentru a putea avea de unde trăi cam toate generatile lor.
Ne-am cam săturat de aşa zişi şefi de la serviciu care vor să ne controleze până şi gândurile dacă nu chiar şi vieţile, ne îngrozim zilnic când privim la ştiri despre animalele care suferă de pe urma cruzimi ‘’oamenilor’’.
Detest acei patroni care în afară de hainele, ceasurile şi maşinile lor de lux, chiar nu au mai nimic sunt aşa zişi ‘’no name’’, dar totuşi ei se cred nişte oameni foarte importanţi, toţi aceşti patroni care îşi duc existenţa doar sub spectrul banilor şi care nu se tem de nimic alceva decât de acel aşa numit "D-zeu’’invocat în toate momente grele pentru ei.
Oare cam cât va mai dura acest spectacol grotesc şi uneori atât de periculos, pentru marea majoritate a locuitorilor din ţara nimănui?
La fel cum Albert Einstein a spus că ceea ce facem doar pentru noi dispare odată cu noi, însă ceea ce facem şi pentru alţii poate dura uneori o eternitate.
Sper că într-o zi copiii noştri să aibă ceea ce noi numim un trai decent şi fără a fi nevoie să mai existe generaţia de sacrificiu la nesfârşit iar noi să fim mândri că am reuşit să nu mai fim chiar aşa ai nimănui, şi am redevenit ceea ce odată se numeau românii cu demnitate şi onoare faţă de ei şi semeni lor.

Despre Chat.

 

In anul 1998 ,am descoperit pentru prima oara chatul si am ajuns in timp sa cunosc cam tot ce inseamna el,IRC-ul (Internet Relay Chat) este unul din cele mai utilizate resurse din Internet. Binenteles si Web-ul si E-Mail-ul sunt folositoare dar cand vine vorba de o comunicare in timp real intre doua sau mai multe persoane,IRC da viata internet-ului. Elaborat in forme diverse el se poate gasi ca versiune de baza la adresa: www.Mirc.com.

Folosind programe dedicate IRC-ului puteti face schimb de mesaje in timp real intre 2 sau mai multe persoane din lumea intreaga. Cateva dintre aceste programe sunt: mIRC,Pirch, Virc, Ircle, BitchX,in realitate nu conteaza ce program folositi pentru ca toate se leaga la aceeasi retea de IRC,intr-o sesiune de chat puteti trimite mesaje tastandu-le la tastatura ca pe urma ele sa fie transmise instantaneu celorlati participanti.

Odata intrati pe IRC veti intalni multi oameni,fiti prudenti si nu sariti sa stati de vorba cu toata lumea, pentru ca nu toti spun lucruri interesante,intrand in contact cu foarte multi utilizatori veti avea ocazia sa va intemeiati pritetenii. Au fost cazuri cand au fost destramate casnicii din cauza IRC-ului. In realitate unii au devenit asa de dependenti de IRC incat li s-a dedicat un newsgroup alt.irc.recover,faima internatinala a castigat-o IRC-ul in timpul razboiului din Golf in 1991, cand prin intermediul Internet-ului s-au trimis rapoarte live din Irak.O mare utilitate avand-o canalele de service unde puteti primi informatii in timp real legate de problemele dumneavoastre nu este cu nimic deosebit ca sa gasiti pe IRC sute, mii, chiar zeci de mii de canale. Putine dintre ele sunt permanente, restu "vin si pleaca". De obicei numele canalului reflecta natura discutiilor ce au loc in el. Multe canale eu chiar si un topic. Numele canalelor se tinde a ramane neschimbat pe cand topicul nu. de exemplu pe canalul #romania poate fi dat ca si topic "credeti in nationala noastra" pe cand in alta zi "despre politicieni".
Veti observa ca numele canalelor incep cu #exemplu: #romania. Daca va hotarati sa va "alaturati" acestui canal tastati /join #romania si sunteti intrat. Tastati niste urale de bun venit si intrati intr-o discutie.La inceput s-ar putea sa va simtiti singur, dar cu timpul se rezolva. Ar fi foarte interesant daca s-ar putea sa obtineti o lista cu canalele unde exista numai veselie si voie buna, dar nu se poate. In schimb puteti sa obtineti o lista cu toate canalele inpreuna cu numarul de utilizatori din fiecare canal si topicul canalului. Pentru aceasta tastati /list. Topicul canalelor este fixat de cei care creaza sau modereaza canalul,ei se numesc operatori sau pe scurt "op",pe canal puteti schimba idei,pareri si tot felul de informatii cu diferite persoane.
Pe IRC pot participa mai multi oameni la o discutie intr-un canal sau chiar in mai multe canale. Nu exista limite in acest domeniu,singura limita este viteza de tastare.
Listă cu acronime şi simboluri folosite de utilizatorii de chat:
AFAIK = as far as I know („din câte ştiu“)
AFK = away from keyboard („plecat“)
BBN = Bye Bye Now („acum pa pa”)
BTW = By The Way („apropo”)
BRB = be right back („revin“)
CUL8ER = see you later („pe curând”)
DYSWIS = do you see what i see („vezi ce văd şi eu”)
FF = foarte foarte
FYI = For Your Information („pentru informaţia ta”)
GF = girlfriend („prietenă”)
GN8 = good night („noapte bună”)
IIRC = if I recall correctly („dacă bine îmi amintesc“)
IMHO = in my humble opinion („după umila mea părere“)
LOL = laughing out loud („râs sonor”)
NC = no chance (utilizat şi în jocuri online, „nicio şansă“)
NP = no problem („nicio problemă“)

RE = returned („reîntors“)

ROFL = rolling on (the) floor laughing („mor de râs, pe spate de râs“)

SYS= see you soon (pe curând)

SRY= sorry („regret“).

VB = vorbesc, vorbim

WB = welcome back („bine ai revenit“)

{\o/} – angel („înger”)

\-o – bored („plictisit”)

:' – crying („plâng”),:-@ -- screaming („urlu, strig”),
mentionez ca miRC-ul a fost creat de catre Khaled Mardam-Bey nascut la data de :19.03.1968,in Amman,Iordania in prezent locuieste la Londra,este liber profesionist si desfasoara activitati independente ca dezvoltator de software,la data de 28.02.1995 a lansat oficial miRC.

Hackeri si cam ce sunt ei.

Am un prieten care cam de fiecare dată când ne întâlnim mă salută cu: Ce faci mai hackere ?!, datorită faptului că ne cunoaştem de cam mult timp şi practic pot spune am copilărit împreună nu mă supără această formulare de salut chiar mă amuză, totul vine de la faptul că petrec mult timp la pc sau laptop dar asta neinsemnand ca eu fac cea ce alti fac in scopuri nu tocmai nobile, am avut totusi curiozitatea sa il intreb odata daca el stie ce este aia un hacker, am primit un raspuns cam neclar si anume ca:"sant aia ma care sparg codurile pe net", ce tu nu faceai la fel pe miRC, pe chat e una iar ca sa produci pagube e alta, sincer sa fiu ne mai amuzam cu un script care chiar a fost multa vreme distractia noastra voi explica si despre chat cat de curand, revenid la cea ce vreau sa spun si anume ce este acela un hacker?, poate citind despre acest termen multi vor intelege mai bine cu ce se ocupa un hacker si cu ce nu, tin sa mentionez ca nu am fost si nu voi fi de acord cu cea ce fac acesti oameni care incercand sa arate cat de buni sant produc pagube insemnate atat unor instituti dar chiar si unor persoane nevinovate care nu stiu sa se protejeze in fata acestor atacuri informatice.

Hackerii sunt pasionaţi ai informaticii, care, de obicei au ca scop „spargerea” anumitor coduri, baze de date, pagini web etc. Ei sunt consideraţi infractori, în majoritatea statelor lumii. Hackerii adevăraţi nu „distrug”, de obicei, pagini inofensive, cum ar fi paginile personale. Ţintele obişnuite ale atacurilor hackerilor sunt sistemele importante, care au protecţii avansate şi conţin informaţii strict secrete, cum ar fi bazele de date ale Pentagonului sau cele de la NASA. Odată obţinute, aceste fişiere (informaţii) sunt publicate pe tot Internet-ul, pentru a fi vizionate sau folosite de cât mai multe persoane.
Orice hacker advărat trebuie să respecte un „Cod de legi al hackerilor”, care este bine stabilit, cunoscut şi respectat.
Există „hackeri” care atacă ţinte aleatoare, oriunde şi oricând au ocazia. De exemplu, atacurile tot mai frecvente asupra Yahoo şi Hotmail au blocat motoarele de căutare şi conturile de mail respective pentru câteva zile, aducând prejudicii de milioane de dolari.
Aceste atacuri (care reprezintă o încălcare destul de gravă a „Codul de legi al hackerilor”) au de obicei în spate persoane care „au fost curioşi numai să vadă ce se întâmplă” sau „au dorit să se distreze”. Aceşti atacatori virtuali nu sunt hackeri adevăraţi, pentru că nu-şi scriu singuri nuke - urile (programele pentru bombardare - nucleare) pe care le folosesc, procurându-şi-le de pe Internet sau din alte surse.
Aceşti hackeri amatori sunt singurii care ajung în faţa justiţiei. Motivul este simplu. Acei hackeri adevăraţi care îşi pot scrie singuri nuke - urile, sunt, de obicei destul de inteligenţi pentru a face anumite sisteme care să inducă în eroare pe toţi aceia care ar încerca să determine sursa atacului.

Crackerii reprezintă un stil anumit de hacker, care sunt specializaţi în „spargerea” programelor shareware, sau care necesită un anumit cod serial. Singurii care sunt prejudiciaţi de această categorie de hackeri sunt cei care scriu şi proiectează programele „sparte”.

Sistemele de protecţie ale aplicaţiilor respective pot fi „înfrânte” prin două metode:
Introducerea codului, care poate fi găsit fie pe Internet, fie cu ajutorul unui program asemănător cu OSCAR 2000, care este o bibliotecă de coduri.
A doua metodă este folosită pentru sistemele de protecţie mai avansate, care necesită chei hardware (care se instalează pe porturile paralele ale computerului şi trimit un semnal codat de câte ori le este cerut de către programul software), sunt patch-urile. Ele sunt progrămele care sunt făcut special pentru anumite aplicaţii software, care odată lansate modifică codul executabil, inhibând instrucţiunile care cer cheia hardware.
Patch-urile şi bibliotecile de coduri seriale se găsesc cel mai des pe Internet. Ele sunt făcute de anumite persoane (care sunt câteodată foşti angajaţi ai firmelor care au scris software-ul respectiv) care vor doar să aducă pagube firmei proiectante.
Deşi pare ciudat, cracking - ul este considerată „piraterie computerizată”, reprezentând o infracţiune serioasă. Totuşi, foarte rar sunt depistaţi cei care plasează patch-uri şi coduri seriale pe Internet.
Precum am mai precizat, hackerii adevăraţi îşi scriu singuri software-ul ce le e necesar. Multe dintre aceste programe, după ce sunt testate, sunt publicate pe Internet. Bineînţeles, programele folosite pentru „spargerea” serverelor de la Pentagon sau pentru decodarea fişierelor codate pe 64 biţi nu se vor găsi aşa de uşor pe Net, ele fiind ţinute secrete de realizatorii lor.
Câteva dintre programele pentru hackerii amatori: BoGUI BackOrifice. Un produs al The Dead Cow Cult, Bogui reprezintă un program de control al computerelor din reţeaua dumneavoastră locală. Comenzi ca System Lockup (sau Restart) nu-l vor prea bine dispune pe utilizatorul computerului ţintă. Singura problemă a acestui program este că toate comenzile sunt pachete transmise unui virus troian, astfel încât, dacă computer-ul destinaţie nu este infectat, bombardamentul cu Back Orifice nu va avea nici un efect.
Net Nuke. Acest program are o mulţime de versiuni, deşi toate au acelaşi efect şi mod de operare: trimit un pachet nedefragmentabil prin reţea, astfel încât când computer-ul ţintă va încerca să-l defragmenteze, nu va reuşi decât să blocheze portul de reţea.
Mail Nukers. Sunt programe care bombardează o căsuţă de poştă electronică cu un număr mare de mesaje (care de obicei depăşeşte 10000). Acest bombardament duce la blocarea sau chiar pierderea unei căsuţe de e-mail. Majoritatea acestor programe au opţiuni care permit trimiterea de mail-uri anonime.
Aceste programe pot fi procurate de către oricine foarte uşor de pe Internet. Din păcate, unele dintre ele sunt folosite şi ca un mediu de răspândire a viruşilor, care pot avea efecte secundare foarte grave. Oricum, nu este recomandată abuzarea de aceste programe sau folosirea lor în scopuri distructive.

Mass E - Mail-eri sau spameri sunt acei hackeri care transmit cantităţi enorme de e-mail (sau alt fel de informaţii), conţinând oferte nesolicitate, sau informaţii aleatoare, transmise în scopul de a bloca anumite servere. Majoritatea site-urilor importante cum ar fi Yahoo, Amazon.com sau Hotmail au anumite sisteme de filtrare care ar trebui să protejeze serverele respective de atacurile cu cantităţi enorme de informaţii. Aceste capcane sunt însă uşor de evitat chiar şi de începătorii în domeniul hackingului.
În ultimul timp serverele precizate mai sus precum şi multe altele au fost supuse la puternice „atacuri cu informaţii”, la care nu puteau face faţă.
S-au trimis mesaje la o capacitate de aproape un MB/secundă, deşi serverele respective suportau un trafic obişnuit de până la 1 - 1,5 GB săptămânal.
Spamerii, prin atacurile lor prejudiciază cu sute de milione de dolari serverelor ţintă. Tot odată sunt afectaţi şi utilizatorii serverelor respective, traficul fiind complet blocat, trimiterea sau primirea mesajele sau utilizarea altor servicii asemănătoare fiind imposibilă.
Vă întrebaţi cum se pot trimite cantităţi atât de mari de informaţii, la o viteză uimitoare, fără ca hackerii respectivi să fie localizaţi fizic. Este relativ simplu pentru ei: transmit mesajele de pe aproximativ 50 de adrese de mail, după care deviază informaţia transmisă prin mai multe puncte din lume (diferite servere). Astfel, este foarte de greu să fie detectaţi, echipele de specialişti de la FBI lucrând săptămâni întregi pentru a prinde infractorul virtual, de multe uri neajungând la rezultate concrete.
Singura problemă care apare în cazul acestor devieri succesive ale informaţiei este aceea că unul din serverele prin care „trece” informaţia în drumul ei către „ţinta” finală se poate bloca.
Informaţia nu va ajunge în întregime la destinaţie, puterea atacului scăzând substanţial. Astfel de cazuri se pot considera atacurile din ultimul timp, serverele afectate nefiind cele vizate de hackeri, cam atat despre hackeri si cam ce inseamna ei, ce sunt hackerii cu adevărat? Ce vor ei de fapt?!, acestea sunt întrebări la care numai un hacker adevărat poate răspunde.

Gheorghe Dinica- omul.

Eram pe scena si parca visam. Nici nu stiam ce se intampla cu mine. La un moment dat, m-au trezit niste aplauze din sala.Acelea au fost primele aplauze din viata mea.’’ M-am suit pe scena si parca eram acolo de cand lumea.’’

The New York Times

Vestea morţii lui Gheorghe Dinică a ajuns şi în S.U.A, prestigiosul cotidian american, The New York Times, preluând un articol omagial despre actor. Gheorghe Dinică, actorul român care şi-a încântat ţara interpretând roluri variate, de la politicieni malefici până la ţigani rebeli, în zeci de piese de teatru şi filme, a murit marţi, la vârsta de 75 de ani, se scrie în materialul citat.

The New York Times face referire şi la declaraţia actorului potrivit căreia acesta nu s-ar fi simţit niciodată tentat să joace în filme produse în Statele Unite ale Americii: "Nu sunt Robert de Niro. Eu sunt din România". Gheorghe Dinică a fost admirat de români, scrie cotidianul american, şi pentru repertoriul său vast de roluri, şi pentru vocea sa (începea să cânte la restaurantele unde lua masa), dar şi pentru modestie, umor şi pentru refuzul de a face reverenţe în faţa regimului comunist şi a lui Nicolae Ceauşescu, spre deosebire de alţi actori din generaţia sa. "Am fost norocos pentru că faţa mea nu dădea bine la televizor", obişnuia să spună Dinică, scrie cotidianul american.

Despre Gheorghe Dinica se poate scrie, atât de multe încât chiar că ai putea umple o bibloteca, uni dintre noi probabil îşi aduc aminte cu plăcere despre numeroasele filme văzute la televiziunea română sau la cinematograf, nemaivorbind despre numeroasele piese de teatru în care a jucat, îmi aduc aminte că primul film pe care l-am văzut cu maestrul Dinica a fost Osânda, iar prima dată când l-am văzut la teatru a fost în piesa de teatru: O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale în 1997 la teatrul Odeon, după care am mai avut ocazia să îl văd şi la teatrul Naţional în 1998 - Azilul de noapte de Maxim Gorki, şi în 2001 - Tache, Ianke şi Cadar de Victor Ion Popa, bineînţeles că a fost excepţional în mai toate rolurile jucate atât în filme cât şi în teatru, în rolul lui Paraipan însă a fost genial dacă pot spune aşa cel puţin mie acel rol de şef al legionarilor mi-a plăcut cel mai mult, dintre piesele de teatru rolul turcului Cădar, a fost unul parcă scris pentru maestrul Dinica, am râs aproape toată piesa la felul în care alături de alţi mari actori romani aici numindu-i pe Marin Moraru şi Radu Beligan au interpretat rolurile, la finalul piesei oameni din sala s-au ridicat în picioare aplaudând minute în şir lucru care nu vezi în fiecare zi la un teatru.
Pentru cei cărora le-au plăcut filmele romaneşti maestrul Gheorghe Dinica rămâne un mare actor, nemaifind nevoie să reamintesc celebra replică: „Nu trage, dom' Semaca, sunt eu, Lăscărică!

Gheorghe Dinică rămâne în amintirea noastră, a celor care l-am admirat un mare actor al teatrului şi filmului românesc. Ne-a încântat cu talentul său, şi profesionalismul interpretărilor sale, pe scenă şi pe marile ecrane!”.

Adio Maestre!şi sper că ai plecat într-o lume mai bună unde să fi apreciat la adevărata valoare, cel mai trist lucru pentru mine este ca în locul acestor mari valori culturale nu mai vine nimic din urmă, nu vreau să jignesc tineri actori dar sincer nu m-au impresionat cu nimic fapt pentru care dacă nu se va face nimic vom rămâne ca şi în alte domeni fără mai nimic.

Zidul Berlinului.

In data de 9 noiembrie 2009,in Germania s-au sarbatorit 20 de ani de la caderea zidului Berlinului ,motiv pentru care voi scrie cateva randuri despre zidul Berlinului si cam cea ce a insemnat el pentru poporul german in general ,dupa infrangerea Germaniei ,Berlinul a fost impartit in patru zone de ocupatie in rasaritul orasului era zona sovietica de ocupatie, in timp ce in restul acestuia erau cantonate trupe americane, britanice si franceze,Stalin a incercat sa ocupe intregul Berlinul, deoarece orasul era situat in partea estica a teritoriului german, aflat sub control sovietic el nu putea tolera prezenta trupelor aliatilor occidentali in zona in care dorea sa creeze un stat german comunist de aceea, dictatorul sovietic a realizat o masura de forta si, la 24 iunie 1948, a impus blocada Berlinului, nepermitand aliatilor sa patrunda pe cale terestra spre oras. Americanii, englezii si francezii au ajutat populatia berlineza din zonele lor de ocupatie prin trimiterea de alimente pe cale aeriana pana la data de 9 mai 1949, cand blocada a fost ridicata. In 1949 s-au constituit cele doua state germane in zona sovietica a fost creat cel comunist, avand capitala in Berlinul rasaritean. Berlinul de Vest, in care continuau sa stationeze trupele americane, engleze si franceze, era inconjurat de un stat german comunist aflat sub ocupatie sovietica deoarece berlinezii din rasarit puteau trece in partea vestica a orasului, capitalista, si puteau observa prosperitatea lumii occidentale in raport cu iadul comunist, saracacios si care incalca orice drept elementar al omului, sovieticii au ordonat la 13 august 1961, ridicarea zidului care sa izoleze Berlinul rasaritean de cel occidental din 1961 pana in 1989 nu s-a mai putut circula liber din estul in vestul orasului, despartit de ceea ce s-a numit zidul rusinii.

La 13 august 1961prima barieră din sârmă ghimpată şi cărămizi uşoare este construită de comuniştii est-germani pentru a-şi salva statul socialist de la colaps şi pentru a împiedica miile de cetăţeni să-şi manifeste dezaprobarea traversând graniţa deschisă din Berlin, din est în vest incă din prima zi de existenţă a zidului, oricare fugar risca să fie trădat închis sau ucis,peste 136 de oameni au murit la zidul Berlinului înainte de căderea acestuia. Încă de la început, au existat familii care au refuzat să fie separate. Klaus Koeppen a încercat să-şi transporte ilegal logodnica într-un Volkwagen Beetle, Rudolph şi Horst Müller au deturnat un metrou pentru a-şi aduce familiile în vest,Wolfgang Engels a închiriat un tanc şi a trecut cu el prin zid. Atunci când gărzile est-germane s-au familiarizat cu toate aceste strategii, fugarii au încep să construiască tuneluri,a început o disperată "cursă a înarmărilor" între autorii Zidului şi fugari, cei din urmă mereu mai curajoşi şi mai ingenioşi zidul devine tot mai înalt, mai lat, mai periculos este întărit cu turnuri de supraveghere, garduri electrice, cabluri de alarmă, câini şi gardieni înarmaţi gata să tragă în oricine ar fi călcat pe nisipul atent greblat din "fâşia morţii". Toate acestea numai în zona Berlinului de Vest. La frontiera dintre Germania de Est şi Germania de Vest, lista obstacolelor către libertatea vestică era completată de puşti-capcană şi sute de kilometri de teren minat.
Conceput de administraţia liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, şi aprobată de liderul sovietic Nikita Hruşciov, zidul a fost o barieră de separare între Berlinul Occidental şi Republica Democrată Germană pentru aproape 28 de ani. A fost construit în perioada postbelică, (perioadă în care Germania a fost divizată), în efortul de a stopa consecinţelor scurgerii de forţă de muncă şi pierderilor economice asociate cu migraţia zilnică a unui mare număr de profesionişti şi lucrători calificaţi între est şi vest. A dus în mod clar la scăderea emigraţiei (evadaţi - "Republikflucht" în germană) de la 2,5 milioane în perioada 1949 – 1962 la numai 5.000 între 1962 şi 1989.

În seara zilei de 8 noiembrie, mişcarea de opoziţie a organizat o manifestaţie la care au participat peste un milion de oameni. Biroul Politic al Partidului Socialist Unit German era în şedinţă permanentă.

Erich Honecker, demisioneaza pe 18 octombrie si este inlocuit de Egon Krenz la conducerea RDG. Noul guvern promite vize pentru Germania Federala, fara alte formalitati. Günter Schabowski, ministrul propagandei din Republica Democrata Germana, a primit sarcina sa anunte public hotararea la o conferinta de presa pe 9 noiembrie,venind din concediu si nestind detaliile noii legi, un ziarist italian l-a intrebat cand vor intra in vigoare noile prevederi. Günter Schabowski nu avea instructiuni, dar a bravat: “Dupa cate stiu eu, intra in vigoare imediat, chiar acum”. Est-berlinezii au auzit la televiziunea RDG aceasta declaratie socanta si au luat cu asalt toate punctele de control. Luati prin surprindere, coplesiti numeric si pentru ca nu primisera nici un fel de reglementari, granicerii nu au folosit armele si au deschis barierele punctelor de trecere. Barurile din Berlinul de Vest faceau cinste conationalilor veniti si euforia era generala. 9 noiembrie este sarbatorita ca ziua Caderii Zidului. In urmatoarele zile, multi nemti au venit cu baroase, ciocane si dalti pentru a demola zidul si pentru a lua suveniruri bucati de moloz. erau supranumiti Mauerspechte.

Faptul că totul a decurs paşnic se datorează unui singur om, locotenent colonelul Harald Jaeger cel care avea ca paza punctul de frontieră de pe Strada Bornholm in data de 9 noiembrie, s-a trezit faţă în faţă cu mii de oameni care voiau să mearga în Berlinul de Vest şi scandau: "Lăsaţi-ne să trecem!" ascultase conferinţa de presa în care se spusese că germanii din est au de-acum înainte voie să călătorească oricând şi unde vor dori,a chemat ofiţerii şi a dat ordin : "Ridicaţi bariera!" Mii de oameni au trecut în câteva minute de partea cealaltă a zidului.

Caracteristicile de constructie si asigurarea pazei acestui zid vorbesc de la sine despre dimensiunile intentiei: lungimea totala de centura in jurul Berlinului de Vest - 155 km, din care lungimea intre Berlinul de Vest si Berlinul de Est - 43,1 km; lungimea intre Berlinul de Vest si RDG - 111,9 km; inaltimea - minimum 3,6 m; latimea - 1,2 m; adancimea de la sol - 2,1 m; turnuri de control - 302; unitati cu caini de paza - 259; mitraliere - 93; buncare - 20.

Autoritatile est-germane au simtit nevoia de a recupera, macar partial, devizele turistice pierdute prin ridicarea Zidului Berlinului drept urmare, ele au decis sa acorde contra unei taxe, permise de sejur zilnice valabile 24 de ore si sa autorizeze organizarea de vizite in Berlinul de Est. Pentru turistii straini a fost desemnat si amenajat un punct unic de trecere, pe Friedrichstrasse (Checkpoint Charlie), deschis ziua si noaptea pentru a ilustra si pe cale arhitectonica superioritatea sa si a suscita interesul turistilor, Berlinul de Est a construit, in 1965, un turn de televiziune inalt de 365,1 m in Alexanderpltaz, turn al carui varf - gazduind oficial un restaurant, dar neoficial folosit si ca post militar de observatie.

Despre virusi

Multi prieteni nu prea dau mare importanta programelor de protectie a sistemului de operare al unui pc ,mai pe scurt spus antivirusi ,programe fara de care nu poti avea un sistem care sa functioneze la parametri normali.
Am decis sa explic pe intelesul tuturor acestora despre ce este acela un virus.
Un virus de calculator este de obicei un program proiectat să se autoreplice şi să se împrăştie, infectând cât mai multe calculatoare, fără ca utilizatorii să îşi dea seama de acest lucru. Viruşii se imprăştie ataşându-se de alte programe, fisiere EXE sau COM, iar mai recent, si documentelor WORD, EXCEL, chiar si fisierelor HLP, sau unii pot să infecteze sectorul de boot al discului. Când se lansează în execuţie un fişier infectat, sau când se porneşte calculatorul de pe un disc sau o dischetă virusată, se lansează şi virusul in execuţie. Adesea, virusul rămâne rezident în memoria calculatorului, pentru a putea infecta următorul program lansat în execuţie, sau următoarea dischetă accesată.
Ceea ce fac viruşii periculoşi este abilitatea lor de a executa acţiuni în calculator. În timp ce unele din aceste acţiuni sunt sâcâitoare (cum ar fi afişarea unui mesaj la o anumită dată sau ca răspuns la o anumită acţiune a utilizatorului calculatorului) iar altele enervante (cum ar fi reducerea performanţelor calculatorului), există viruşi care pot provoca adevărate catastrofe, distrugând fisiere de date, documente, sau facând calculatorul inutilizabil.
Primii viruşi au apărut acum câteva decenii, însă nu au cunoscut o răspândire la scară mondială decât după aparitia primelor PC-uri. În 1981 firma IBM scotea pe piată, alături de gigantele mainframe-uri care îi aduseseră succesul, un calculator "personal" bazat pe noul (pe atunci) procesor produs de firma Intel, 8088. Preţul acestuia era extrem de ridicat, însă produsul a fost un succes. Ca sistem de operare IBM a cumpărat MS-DOS de la firma Microsoft, care la rândul ei l-a scris pe baza sistemului de operare CP/M. Primele versiuni de DOS erau extrem de compacte (numai câteva zeci de Kb) şi nu aveau nici un protocol de securitate inclus.
Trec 5 ani si ajungem în 1986 când apăreau primele rapoarte publice indicând entităţi virale pe IBM-PC. Era vorba de virusul Brain, un virus de boot. Apar astfel programe de tip antivirus create pentru a elimina viruşii informatici. Dacă primele programe antivirus erau extrem de simple, ca si viruşii de pe atunci, programele din ziua de astăzi sunt adevărate "capodopere" de algoritmi si cod.
Viruşii pot proveni dintr-o varietate de surse. Pentru că un virus reprezintă cod executabil, el poate fi transmis pe toate căile normale de transmitere a informaţiei între calculatoare.
Într-un studiu din 1991 al companiei Dataquest realizat la cererea National Computer Security Association din Statele Unite, cel mai des viruşii se transmiteau prin dischete infectate (87 %). 43% din dischetele infectate, responsabile pentru introducerea viruşilor pe calculatoarele întreprinderilor erau dischete aduse de acasă. Aproape trei sferturi (71%) din infecţii au apărut în întreprinderi cu reţele de calculatoare, crescând pagubele prin rapida împrăştiere a viruşilor în toată reţeaua. În mediile de reţea, riscul infectării cu viruşi este mult crescut. Şapte la suta (7%) din viruşi proveneau din fişiere preluate de pe diverse BBS-uri (la acea dată reţeaua Internet nu avea răspândirea actuală). Alte surse de dischete infectate erau dischetele demo sau conţinând software arhivat - circa 6% din infecţiile raportate.
Aşa cum am spus şi mai devreme, unii viruşi sunt enervanţi, iar alţii pot fi deosebit de periculoşi. În cazul cel mai fericit, viruşii cresc dimensiunea fişierelor şi reduc viteza de răspuns, afectând performanţele calculatorului dumneavoastră. Mulţi viruşi caută doar să se răspândească, nu să afecteze calculatorul, astfel încât nu produc daune în mod intenţionat. Totuşi, există posibilitatea ca si viruşi benigni să interacţioneze întâmplător cu alte programe sau chiar cu hardware-ul şi să încetinească sau să oprească sistemul. Alti viruşi sunt mult mai periculoşi. Aceştia pot modifica sau distruge datele, sau pot şterge fişierele şi pot reformata hard-discul.
Cei care sunt iniţiaţi în domeniul viruşilor de calculatoare nu vor avea probabil dificultăti în a spune dacă un calculator este suspect de a fi infectat cu un virus nou. Viruşii se pot răspândi nestingheriţi doar atâta timp cât rămân nedetectaţi. Din acest motiv, majoritatea viruşilor nu îşi manifestă prezenţa în sistem. Numai programele antivirus pot detecta prezenta unei asemenea infecţii. Există, totuşi, mai multi viruşi, ce îsi fac simţită prezenţa în sistem prin efectele secundare generate.
Câteva "simptome" specifice calculatoarelor virusate (lista este orientativã, cazurile reale fiind mult mai numeroase si diverse):
• fişierele sistem cresc în lungime (de exemplu în DOS 6.20 fişierul command.com are 54619 octeţi, iar pe un calculator virusat el poate avea, să zicem cu 1200 de octeţi mai mult, respectiv 55819)
• blocări frecvente - majoritatea viruşilor sunt extrem de prost scrişi si blochează calculatorul extrem de des. Viruşii sunt de altfel cunoscuţi ca cele mai incompatibile programe (exceptând viruşii multiplatforma, ca de exemplu clasa "Concept" - viruşii de .doc Word).
• mesaje ciudate, melodii sau sunete suspecte în difuzor. Mulţi viruţi îşi fac anunţata prezenţa prin astfel de efecte.
• distrugerile de date sunt alt efect al viruşilor. Dispariţia subită a unui fişier sau erori ale sistemului de fişiere sunt clasice.
• încetinirea accesului la disc este produs de unii viruşi stealth care se interpun între programe şi sistemul de acces la discuri.
• la apăsarea tastelor CTRL+ALT+DEL calculatorul boot-ează instantaneu fără a mai trece prin ecranul de POST (power on, self test).
• la comanda chkdsk majoritatea programelor executabile sunt raportate ca având o lungime incorectă: efect al unor viruşi stealth.
• dimensiunea memoriei afişată de programele specializate este mai mică decât 640Kb. Uneori acest efect este generat de unele managere de memorie fără a fi vorba de un virus, dar de obicei indică prezenţa unui virus.
• programele de tip self-check raportează ca au fost modificate.
• nu mai porneşte Windows sau se raportează că accesul la disc se face prin BIOS.

• schimbări ale marcajului de timp al fişierelor.

• încărcarea mai grea a programelor.

• operarea înceată a calculatorului.

• sectoare defecte pe dischete.

CELE CINCI REGULI LA SERVICIU.

1. Sa nu gandesti.
2. Daca gandesti, sa nu spui.
3. Daca spui, sa nu scrii.
4. Daca scrii, sa nu semnezi.
5. Daca semnezi, sa nu te miri