Trezirea din ultima dimineață petrecută la München a venit la pachet cu o neliniște curioasă. Deși îmi propusesem inițial să plec de la hotel mult mai târziu și să profit de fiecare minut de odihnă, ceva pur și simplu nu îmi dădea pace. Așa că am hotărât să urmez acest instinct și să grăbesc plecarea. Înainte de a închide definitiv bagajul, m-a apucat o manie bruscă a detaliilor și am început să analizez minuțios fiecare colțișor al camerei, de parcă aș fi fost un inspector trimis în control. Am verificat holul, m-am uitat lung la simetria mobilierului și am inspectat baia până la ultima îmbinare a faianței, totul fiind verificat cu atenție ca să nu rămână vreun obiect personal în urmă. O obsesie total inutilă, dar extrem de satisfăcătoare pentru liniștea mea mentală, care mi-a confirmat că totul era într-o ordine absolut desăvârșită.
Odată geanta închisă, am coborât pentru ultimul act formal, adică predarea cartelei magnetice care îmi servise drept cheie.
Aici, Münchenul a ținut să îmi ofere o ultimă coincidență tare simpatică. Deși pe parcursul șederii mele văzusem perindându-se o întreagă suită de recepționeri prin lobby, tura de dimineață aparținea exact aceluiași angajat extrem de amabil care mă întâmpinase în prima zi și îmi dăduse accesul în cameră. Să închei aventura exact cu omul care mi-a urat bun venit a fost un detaliu care a închis perfect cercul. Zâmbetul lui instantaneu de recunoaștere, norocul și salutul cald pe care mi le-a transmis au transformat un simplu check-out birocratic într-o despărțire autentică și plină de bunăvoință. Acel „Auf Wiedersehen” rostit în același timp, de ambele părți, îmi va rămâne mult timp în minte, deoarece s-a sincronizat atât de perfect de parcă amândoi jucam după un scenariu bine repetat într-o piesă de teatru.
Am ieșit din hotel cu mișcări domoale, refuzând categoric să mă grăbesc, mai ales că până la plecarea avionului de la ora 15:35 mai aveam destul timp de petrecut. Prima sarcină administrativă a fost cumpărarea biletului de transport. M-am îndreptat spre automat și am selectat direct opțiunea Airport-City-Day-Ticket, pentru care am plătit 17,50 euro.
Decizia a fost pur strategică, deoarece am vrut să elimin complet orice bătaie de cap legată de calcularea zonelor tarifare complexe ale Münchenului. Decât să mă trezesc în plină călătorie că traseul meu depășește granițele invizibile ale unui sector și că mai am nevoie de vreo cartelă suplimentară pentru a acoperi diferența, am preferat simplitatea. Sincer, nici nu știam exact unde mă vor mai purta pașii în orele rămase, așa că pentru o diferență nesemnificativă, nu avea rost să îmi complic existența.
În toate călătoriile mele aplic cu sfințenie o regulă, adică plec întotdeauna de acasă cu mai mulți bani decât ar fi strict necesar. Este o măsură esențială pentru siguranța mea mentală.
Când te afli într-o țară străină, ești conștient că nu are cine să te ajute în mod direct în caz de urgență sau neprevăzut. Așa că surplusul financiar devine cel mai bun partener de drum, iar dacă la final se întâmplă să te întorci cu bani înapoi în portofel, nu e niciodată o problemă, ci doar o dovadă că planul a funcționat impecabil.
Cu biletul în buzunar și cu mintea complet eliberată de grija transportului, am decis că o ultimă revedere cu centrul orașului m-ar binedispune. Însă de această dată nu am mai mers pe jos. După maratonul din zilele trecute, corpul meu a apreciat pe deplin decizia de a lăsa oboseala deoparte și de a folosi transportul în comun extrem de precis al Münchenului.
Să vezi cum trenurile și metrourile sosesc la secundă, într-o sincronizare germană perfectă, este o adevărată plăcere pentru un călător. M-am lăsat purtat rapid și confortabil spre inima orașului, savurând faptul că de data aceasta eram doar un simplu spectator relaxat, care privea totul de la geam, fără să mai adune mii de pași pe asfalt.
Am coborât chiar în Marienplatz, iar imaginea care mi s-a deschis în față m-a asigurat instantaneu că am făcut cea mai bună alegere. Piața era inundată de o lumină puternică, iar cerul de un albastru perfect punea în valoare fiecare detaliu dantelat de pe turnul monumental al Noii Primării. Spre deosebire de grabă din zilele trecute, de data aceasta m-am mulțumit să fiu un simplu observator, integrat perfect în ritmul relaxat al dimineții. Privirea mi-a fost atrasă de clădirea celebrului magazin Ludwig Beck, cu fațada să roz cu motive geometrice albe, care aducea o pată caldă de culoare lângă sobrietatea pietrei neogotice. Agitația din jur era una tare plăcută, un amestec viu de localnici și turiști care se plimbau agale prin fața vitrinelor, profitând de atmosfera caldă a orașului. În această călătorie am admirat de aproape și celebrul costum tradițional bavarez, cel purtat mai ales de Oktoberfest, cu acei pantaloni inconfundabili din piele numiți Lederhosen. Am văzut că un ansamblu complet costă în jur de 300 de euro, dar m-am gândit serios că eu nu m-aş vedea îmbrăcat așa niciodată, așa că am renunțat instantaneu la ideea de a achiziționa un asemenea suvenir. Să stau acolo în piață preț de câteva minute, pur și simplu privind spectacolul străzii fără presiunea vreunui obiectiv de bifat, a fost modul perfect de a-mi lua rămas-bun de la inima Münchenului.
Inundat de această atmosferă vie, am realizat că agitația și aerul dimineții îmi treziseră apetitul, mai ales că încă nu apucasem să mănânc nimic. Cum o ultimă oprire în inima orașului cerea un răsfăț pe măsură, m-am lăsat purtat de instinct spre o terasă din zonă. Răsfoind meniul, privirea mi-a fost atrasă instantaneu de o veche cunoștință pe care o mai întâlnisem doar prin cofetăriile rafinate din Viena, celebra prăjitură Mozart. Nu am putut rezista tentației și am comandat-o fără să stau pe gânduri.
Când a sosit la masă, mi-a confirmat vizual toate așteptările. Prezentată sub forma unui triunghi perfect, piesa de rezistență a deşertului era învelișul fin de marțipan verde, care ascundea straturi suprapuse de cremă fină de fistic și ciocolată densă, totul așezat pe un blat pufos. Fiecare linguriță a fost o explozie de arome intense și texturi catifelate, un echilibru ideal între dulceața marțipanului și notele ușor amărui ale ciocolatei de calitate. A fost un desert absolut remarcabil, care mi-a demonstrat că gusturile desăvârșite nu au granițe.
După ce am savurat ultima bucățică, am fost extrem de tentat să completez momentul și cu o cafea fierbinte. Am privit preț de câteva secunde meniul, dar un impuls de moment m-a reținut și am renunțat definitiv la această alegere. Mi-am spus că ar fi fost păcat să intervin cu o aromă nouă și probabil prea puternică, riscând să stric gustul fin și prelungit pe care prăjitura îl lăsase în urmă. Am preferat să păstrez acea intensitate intactă, ca o ultimă amintire culinară memorabilă din această călătorie.
A fost un desert absolut remarcabil, care mi-a demonstrat că gusturile desăvârșite nu au granițe. Deși rețeta originală este la ea acasă în Austria, fiind strâns legată de Viena, cafenelele istorice și cofetăriile tradiționale din München oferă adesea în vitrinele lor această specialitate cu marțipan, fistic și ciocolată.
Până la urmă, bavarezii și austriecii împart o cultură gastronomică foarte apropiată, așa că aducerea acestui deşert rafinat chiar în inima Münchenului este o practică obișnuită a locului.
Cu gustul fin de fistic și marțipan încă proaspăt, m-am ridicat de la masă complet binedispus. Venise în sfârșit momentul să mă îndrept spre peronul subteran al trenului S-Bahn.
M-am desprins cu greu din Marienplatz, luându-mi un rămas-bun simbolic de la imensa piață centrală, dar cu promisiunea fermă în gând că mă voi întoarce cândva pentru a descoperi tot ce a mai rămas neexplorat.
Totuși, de la Marienplatz nu am ajuns chiar atât de ușor la aeroport pe cât aș fi crezut, iar această pățanie s-ar putea să prindă tare bine cuiva pe viitor.
Am constatat brusc cum un drum de aproximativ treizeci de minute cu S8 s-a transformat fără să vreau în mai bine de o oră și jumătate.
Totul s-a dat peste cap din cauza unei defecțiuni la macaze, iar pe tabelele electronice linia S8 apărea complet goală.
Ca meniul să fie complet, toate modificările și problemele erau anunțate la difuzoare exclusiv în limba germană, așa că trebuia să fii foarte atent la ce se întâmplă în jur. În loc să intru în panică, am rămas extrem de calm și am luat metroul până la Hauptbahnhof, adică gara centrală.
Acolo am ieșit direct în zona gării mari din care pleacă trenurile de lungă distanță și, urmând indicatoarele, am traversat practic peronul lung până am ajuns în partea dreaptă, la o altă intrare în stație care avea inclusă și rețeaua de S-Bahn. Am coborât din nou în subteran și m-am ghidat rapid spre peronul unde circula linia S1, despre care reținusem eu de acasă că merge tot la aeroport.
Așa a și fost am reperat directia catre aeroport a S1 si totul a intrat in normalitate dupa venirea trenului si urcarea in el pentru a ajunge la aeroport.
Drumul a fost de altfel foarte confortabil, în afara unor tineri din vagon care erau extrem de zgomotoși și încercau cu tot dinadinsul să pară amuzanți. La un moment dat m-am gândit serios să iau atitudine și să încerc să le fac o corecție, la început verbală, iar după aceea știam exact ce am de făcut.
Drumul a fost de altfel foarte confortabil, în afara unor tineri din vagon care erau extrem de zgomotoși și încercau cu tot dinadinsul să pară amuzanți. La un moment dat m-am gândit serios să iau atitudine și să încerc să le fac o corecție, la început verbală, iar după aceea știam exact ce am de făcut.
Totuși, am cumpănit bine situația și am realizat că pur și simplu nu merită să îmi stric o zi atât de reușită din cauza lor.
Așa că am ales soluția cea mai inteligentă, am dat volumul la căști la maxim, am căutat muzica potrivită care mă calmează de obicei în astfel de momente și am privit mai departe pe geam. Am lăsat agitația din vagon în fundal și m-am concentrat pe frumoasa priveliște a landului Bavaria care se desfășura în fața ochilor mei, transformând restul drumului într-o călătorie relaxantă. Chiar dacă am mers ceva mai mult timp cu acest S1, am ajuns la terminal cu trei ore înainte de zbor, ceea ce mi-a oferit o liniște totală. Sfatul meu este să nu intrați niciodată în panică dacă pățiți așa ceva și să rețineți că există întotdeauna două linii de tren S-Bahn care duc la aeroport.
Refuzați categoric tentația de a lua un taxi în astfel de momente, asta doar pentru a vă proteja portofelul, pentru că trenul rămâne o opțiune excelentă.
Distracția maximă a venit însă abia la coborâre, direct pe peronul aeroportului. Cei doi tineri zgomotoși din tren, care își consumaseră toată energia încercând să pară amuzanți în fața a două fete ce arătau de parcă fuseseră aduse cu forța de la un concert rock, cu blugi tăiați și piercing în nas,cei doi au oferit un adevărat spectacol de cascadorii râsului.
Distracția maximă a venit însă abia la coborâre, direct pe peronul aeroportului. Cei doi tineri zgomotoși din tren, care își consumaseră toată energia încercând să pară amuzanți în fața a două fete ce arătau de parcă fuseseră aduse cu forța de la un concert rock, cu blugi tăiați și piercing în nas,cei doi au oferit un adevărat spectacol de cascadorii râsului.
Mergând cu spatele și complet absorbiți de propriul spectacol de curte, nu au observat un stâlp masiv de acces din stație și l-au luat pur și simplu în plin. La unul dintre ei s-a văzut vizibil cum a depășit viteza regulamentară în viraj, impactul fiind atât de brusc și de sec încât m-a bufnit un râs copios direct pe peron.
De altfel, nu am fost singurul care a râs în hohote în clipa aceea, și ceilalți oameni din jurul meu s-au amuzat la fel de tare, deci nu era vorba că aș fi avut eu ceva personal cu ei.
Pur și simplu, faza fusese mult prea comică pentru a fi ignorată. M-am gândit amuzat că, deși uneori karma are prostul obicei de a întârzia, de data aceasta luase exact același tren S-Bahn cu noi și ajunsese la fix, penalizând neatenția acestor tineri fix când doreau să pară mai interesanți.
Să fiu complet sincer, în aceasta călatorie am reușit să bifez în proporție de optzeci la sută cam tot ce îmi propusesem inițial de acasă.
Să fiu complet sincer, în aceasta călatorie am reușit să bifez în proporție de optzeci la sută cam tot ce îmi propusesem inițial de acasă.
Deși au mai rămas acei douăzeci la sută neexplorați, m-am întors fericit că totul a fost bine. Printre acei douăzeci la sută se numără Grădina Zoo Hellabrunn, care pentru vizitarea ei mi-ar fi trebuit jumătate de zi cel puțin.
De asemenea, punem turnul care este închis de la Olympiapark, Sea Life, care ocupă mult timp și care dacă este aglomerată îți spune să revii chiar dacă ai accesul plătit, și, bineînțeles, patinoarul din noua arenă SAP Garden, care cu siguranță mă doare cel mai mult că nu am reușit să îl vizitez și de ce nu să și patinez acolo.
Dar cum nu poți vizita într-un timp scurt ce alții s-au chinuit zecii de ani să construiască, și în speranța că voi reveni, am încheiat pe plus această călătorie în care am vizitat orașul altfel decât am planificat de acasă, dar nu regret nici o secundă din pașii făcuți pe străzile și parcurile mai puțin cunoscute din München.
Farmecul real a stat tocmai în momentele în care m-am lăsat atras de zone care nu apar în niciun pliant turistic și care nu se bucură de cine știe ce mediatizare prin ghidurile clasice.
Am dorit în mod expres să simt pulsul periferiei, să analizez designul stațiilor de metrou, să circul pe rând cu trenurile S-Bahn și să mă pierd prin parcuri de cartier, mult mai mici și mai intime decât marile spații verzi celebre ale orașului.
Evident, o astfel de explorare în profunzime este greu de realizat în totalitate pe parcursul unei singure vizite atât de scurte. Nici în rândurile acestui jurnal nu am redat chiar fiecare colțișor prin care am trecut, ci am preferat să comprim întreaga experiență, concentrându-mă doar pe cele mai importante și savuroase aspecte ale aventurii mele bavareze.
Dacă ajungeți pe Aeroportul din München, pregătiți-vă pentru un spectacol de autoritate. La controlul de securitate, agenții de la SGM nu se consideră simpli angajați, ci adevărați gardieni ai imperiului bavarez.
SGM este de fapt Societatea de Securitate a Aeroportului din München, o companie de stat deținută de landul Bavaria, iar personalul de acolo se ocupă cu verificarea pasagerilor și a bagajelor de mână utilizând scanere 3D de ultimă generație pentru a depista obiectele interzise. La rândul meu, am nimerit la un agent neobișnuit de înalt și slab, cu o siluetă deșirată și un păr alb care nu era deloc scurt, având o figură de o severitate extremă. Deși s-a comportat absolut corect și civilizat, fără să mă brustecheze în vreun fel, postura lui extrem de rigidă și osoasă m-a făcut să îl poreclesc în gând „generalul”. Acest domn a decis că adidașii mei reprezintă o amenințare la adresa securității globale, așa că m-a descălțat cu o seriozitate de fier și a trimis încălțămintea la scanat.
Evident, aparatul a confirmat că adidașii mei erau doar adidași. Însă domnul „general”, obișnuit ca toată lumea să execute ordinele orbește, mi-a făcut semn de la distanță să mă duc eu după ei.
Nein, Danke! I-am spus clar și ferm că, din moment ce el a fost cel suspicios și m-a lăsat în șosete pe scaun, este de datoria lui să mi-i aducă înapoi. Rămăsese mască. Năucit de refuz, s-a conformat, a pus adidașii pe tava gri de plastic și mi i-a adus la picioare. În acel moment, cu tava întinsă în fața mea, simțindu-mă preț de o secundă ca un adevărat Prinț al Bavariei, servit de propria gardă regală.
Evident, aparatul a confirmat că adidașii mei erau doar adidași. Însă domnul „general”, obișnuit ca toată lumea să execute ordinele orbește, mi-a făcut semn de la distanță să mă duc eu după ei.
Nein, Danke! I-am spus clar și ferm că, din moment ce el a fost cel suspicios și m-a lăsat în șosete pe scaun, este de datoria lui să mi-i aducă înapoi. Rămăsese mască. Năucit de refuz, s-a conformat, a pus adidașii pe tava gri de plastic și mi i-a adus la picioare. În acel moment, cu tava întinsă în fața mea, simțindu-mă preț de o secundă ca un adevărat Prinț al Bavariei, servit de propria gardă regală.
Scăpat de vigilența „generalului” de la securitate, am intrat în zona de tranzit a terminalului, unde mă aștepta o perioadă de relaxare de două ore înainte de îmbarcare. În timp ce îmi căutam un loc, un scurt sunet al telefonului mobil mi-a confirmat primirea unui email. Uitându-mă pe ecran, am observat că, exact ca și la plecare, compania Lufthansa îmi trimisese deja un mesaj cu terminalul și poarta de îmbarcare. Eu mă aflam deja în acel terminal și așteptam liniștit afișarea oficială pe monitoarele mari, însă, deși în aeroport nu se schimbase încă nimic, aplicația lor fusese mai rapidă și îmi transmisese datele în avans, scriind clar poarta K12.
Știind exact în ce direcție trebuie să o iau și cum timpul îmi permitea din plin, fără să mă pot abține, pașii m-au purtat glonț către un mic magazin din incintă. Locul era incredibil de bine aprovizionat, tixit cu absolut tot ce ai și ce nu ai nevoie în mod normal, un semn clar că cei care au gândit acel spațiu comercial cunosc până la cel mai mic detaliu profilul și slăbiciunile pasagerilor care tranzitează aeroportul. Am pierdut minute bune printre rafturi, analizând micile curiozițăți și cumpărând câte ceva, savurând acea stare de detașare specifică orelor dinaintea unui zbor.
Știind exact în ce direcție trebuie să o iau și cum timpul îmi permitea din plin, fără să mă pot abține, pașii m-au purtat glonț către un mic magazin din incintă. Locul era incredibil de bine aprovizionat, tixit cu absolut tot ce ai și ce nu ai nevoie în mod normal, un semn clar că cei care au gândit acel spațiu comercial cunosc până la cel mai mic detaliu profilul și slăbiciunile pasagerilor care tranzitează aeroportul. Am pierdut minute bune printre rafturi, analizând micile curiozițăți și cumpărând câte ceva, savurând acea stare de detașare specifică orelor dinaintea unui zbor.
În scurt timp, a început îmbarcarea pentru cursa companiei Lufthansa, iar gândul că zbor chiar în anul lor aniversar, când împlinesc exact 100 de ani de istorie, a adus o notă tare plăcută întregii experiențe. Să fii la bordul unui gigant al aviației europene în plin centenar oferă o satisfacție aparte oricărui pasionat de călătorii. Zborul a decurs fără cusur, iar aeronava m-a lăsat cu bine pe pista de la Aeroportul Otopeni, punând punct oficial calatoriei mele in München.
Pe de o parte, metropola excelează la capitolul organizare, ordine și predictibilitate. Transportul public este o bijuterie de precizie germană, un sistem impecabil care sosește la secundă și îți permite să traversezi totul fără pic de stres. Curățenia stradală, modul în care bavarezii își integrează istoria în viața cotidiană modernă și balcoanele rezidențiale transformate în oaze de verdeață emană un calm profund, o normalitate plină de bun-gust și o armonie urbană greu de egalat.
Lângă un astfel de preparat sau alături de o bere rece, nu are cum să lipsească legendarul Brez’n. Acest covrig uriaș bavarez, cu o coajă rumenă, crocantă și presărată cu sare grunjoasă, ascunde un miez incredibil de pufos. Esențial în brutăria locală, îl găsești peste tot și reprezintă gustarea perfectă de luat la pachet în timp ce explorezi orașul la pas.
O altă gustare incredibilă pe care o poți savura alături de acești covrigi este Obazda. Vorbim despre o pastă tradițională de brânză, extrem de cremoasă și intens aromată, obținută prin amestecarea brânzei Camembert bine coapte cu unt, un strop de bere brună și condimente precum boiaua dulce de ardei, chimenul și ceapa verde tocată mărunt. Este preparatul nelipsit din orice grădină de bere bavareză, perfect pentru a fi întins pe o bucată caldă de Brez'n.
Dacă vrei ceva și mai consistent, care să îți dea energie după kilometri întregi de mers pe jos, trebuie să încerci Spätzle. Sunt niște tăieței tradiționali cu ou, moi și denși, pregătiți de cele mai multe ori într-o variantă fabuloasă cu foarte multă brânză topită și decorați cu ceapă prăjită crocantă deasupra. O mâncare simplă, dar extrem de sățioasă, care îți oferă instantaneu acel confort culinar specific hanurilor de munte.
Pentru mine, însă, regele absolut al acestei bucătării și preferatul meu de departe rămâne faimosul Șnițel din München, cunoscut local ca Münchner Schnitzel. Ceea ce îl face complet deosebit față de varianta clasică vieneză și îi oferă o savoare unică este un mic secret de preparare, înainte de a fi trecut prin pesmet, carnea fragedă este unsă cu un strat subțire de muștar dulce bavarez și hrean ras. Această combinație ingenioasă îi dă o notă ușor picantă și incredibil de aromată, transformând crusta aurie și crocantă într-o adevărată explozie de gust pe care aș savura-o la orice oră.
Evident, nicio masă bavareză și nicio vizită în acest oraș nu ar fi complete fără a vorbi despre beri, pentru că fără ele s-ar spune că nici nu ai trecut pe la München. Trebuie neapărat să testați cele două stiluri emblematice ale locului, începând cu spectaculoasa Weissbier, acea bere albă din grâu, nefiltrată, tulbure și incredibil de aromată, cu note discrete de banane și cuișoare, incredibil de răcoritoare. Alături de ea stă la loc de cinste Helles, clasica bere blondă de München, un lager extrem de curat, moale și fin, unde dulceața malțului se îmbină perfect cu un gust potolit de hamei. Să le savurezi la ele acasă, proaspăt turnate în paharelelor înalte sau în halbe masive, face parte din ritualul obligatoriu al oricărui călător.
Dacă ești totuși într-o seară în care vrei o experiență monumentală într-o berărie, poți opta și pentru Schweinshaxe. Este vorba despre acel ciolan de porc uriaș, copt la foc lent până când carnea devine atât de fragedă încât se desprinde singură de pe os, în timp ce șoriciul de la suprafață se transformă într-o crustă incredibil de crocantă și rumenă. Se servește aproape întotdeauna alături de sos de bere brună și de celebrii Semmelknödel. Aceștia din urmă sunt niște găluște tradiționale mari și dense, făcute din bucăți de chifle vechi înmuiate în lapte, amestecate cu ouă și pătrunjel, având o textură perfectă pentru a absorbi toate sucurile și sosurile delicioase din farfurie.
Iar dacă după atâtea mâncăruri grele simți nevoia unui răsfăț dulce de proporții regale, desertul suprem din München este Prinzregententorte.
Acest tort celebru este o adevărată capodoperă a cofetăriei locale, fiind compus în mod tradițional din șapte straturi extrem de subțiri de blat pufos, care alternează cu o cremă densă și fină de ciocolată, totul îmbrăcat la final într-o glazură lucioasă de ciocolată neagră. Cele șapte straturi au fost create inițial pentru a simboliza cele șapte districte ale Bavariei din acele vremuri, transformând fiecare felie într-o mică bucată de istorie regală pe care o savurezi cu noduri de satisfacție.
Tot la capitolul normalitate intră și duminicile lor specifice, zile în care s-ar putea să aveți surpriza de a nu vedea aproape pe nimeni pe străzi. Nu este un semn de părăsire, ci pur și simplu respectul lor profund pentru ziua de odihnă, un moment dedicat exclusiv familiei și liniștii interioare, departe de agitația cotidiană a magazinelor care oricum sunt închise.
Pe de altă parte, fiind o persoană foarte atentă la detalii, mi-a fost extrem de ușor să observ că traiul este foarte scump în acest oraș, iar dincolo de fațada curată și ordonată există aspecte la care orice călător trebuie să fie extrem de vigilent.
Tot la capitolul normalitate intră și duminicile lor specifice, zile în care s-ar putea să aveți surpriza de a nu vedea aproape pe nimeni pe străzi. Nu este un semn de părăsire, ci pur și simplu respectul lor profund pentru ziua de odihnă, un moment dedicat exclusiv familiei și liniștii interioare, departe de agitația cotidiană a magazinelor care oricum sunt închise.
Pe de altă parte, fiind o persoană foarte atentă la detalii, mi-a fost extrem de ușor să observ că traiul este foarte scump în acest oraș, iar dincolo de fațada curată și ordonată există aspecte la care orice călător trebuie să fie extrem de vigilent.
În primul rând, o să întâlniți din ce în ce mai mulți oameni care sar aparent să vă ajute, dar care în realitate sunt imigranți ce se dau drept localnici și încearcă să vă prindă în diverse scheme și păcăleli. Sfatul meu este să nu vă lăsați ademeniți, iar dacă nu știți ceva sau aveți nevoie de îndrumare, cereți ajutorul exclusiv persoanelor angajate, nu celor care vă abordează pe stradă sau prin stațiile de metrou și tren.
De asemenea, evitați să faceți pe binefăcătorii și ocoliți total conflictele stradale. Dacă cineva se ia la ceartă la metrou sau în altă zonă, mergeți mai departe și nu interveniți absolut deloc.
De asemenea, evitați să faceți pe binefăcătorii și ocoliți total conflictele stradale. Dacă cineva se ia la ceartă la metrou sau în altă zonă, mergeți mai departe și nu interveniți absolut deloc.
Aceeași regulă de aur se aplică și când vedeți oameni căzuți pe stradă. Sunt foarte mulți care beau până nu mai știu de ei, iar dacă vă opriți, riscați să dați explicații ore în șir poliției pentru ceva ce nu vă privește. Aici legea este extrem de strictă și nu merită să vă complicați existența, cel mai înțelept fiind să evitați tot ce nu este treaba voastră.
În plus, s-ar putea ca uneori să rămâneți cu impresia că nemții sunt reci sau distanți. De multe ori am surprins în diferite momente ale scurtei mele călătorii cum turiștii le cereau ajutorul pe stradă. Unii chiar ar vrea să ajute, însă pur și simplu se blochează din cauză că marea majoritate nu vorbesc limba engleză. Vă garantez că veți vedea o cu totul altă atitudine dacă îi veți aborda direct în germană, deoarece veți descoperi un alt ton, o altă expresie facială și nu vor mai face acea grimasă de teamă sau neputință pe care o au când nu înțeleg ce li se cere. Nu sunt reci, sunt oameni absolut normali, dar simplul fapt că sunt asaltați zilnic de turiști nu îi va face să învețe o altă limbă sau să socializeze cu persoane străine pe care nu le pot înțelege.
În plus, s-ar putea ca uneori să rămâneți cu impresia că nemții sunt reci sau distanți. De multe ori am surprins în diferite momente ale scurtei mele călătorii cum turiștii le cereau ajutorul pe stradă. Unii chiar ar vrea să ajute, însă pur și simplu se blochează din cauză că marea majoritate nu vorbesc limba engleză. Vă garantez că veți vedea o cu totul altă atitudine dacă îi veți aborda direct în germană, deoarece veți descoperi un alt ton, o altă expresie facială și nu vor mai face acea grimasă de teamă sau neputință pe care o au când nu înțeleg ce li se cere. Nu sunt reci, sunt oameni absolut normali, dar simplul fapt că sunt asaltați zilnic de turiști nu îi va face să învețe o altă limbă sau să socializeze cu persoane străine pe care nu le pot înțelege.
Așa cum am spus și în prima parte, nu toată lumea rezonează la fel. Eu, de pildă, nu aș vizita niciodată țări în care nu aș fi eu pe deplin împăcat cu mine că am fost acolo.
Eu nu bifez țări sau orașe, ci fac aceste călătorii doar atunci când simt că trebuie să le fac și doar în locuri alese exclusiv de mine, nu îndemnat de alții sau impulsionat de ceea ce se poartă în materie de vacanțe. Oricât de tentante ar fi unele dintre ele, nu contest că nu sunt orașe frumoase sau zone fermecătoare pe pământ, dar dacă eu nu m-as simți bine acolo, de ce aș călători în acel loc?
De aceea, de vizitat poate oricine vizita orice loc își dorește, dacă are dorința și posibilitatea financiară, dar chiar și bariera banilor poate fi redusă la zero atunci când vrei cu adevărat să faci ceva.
În concluzie, urmați-vă orice vis și nu mai așteptați momentul în care considerați voi că sunteți pregătiți în totalitate, pentru că s-ar putea să ratați definitiv ocazia. Nu uitați niciodată că viața este o singură zi, te naști și trăiești într-o zi, la fel cum mori tot într-o zi. Așadar totul se întâmplă într-o singură zi, iar viața ta este exclusiv cea de azi. Cea de ieri nu mai există, iar cea de mâine este mult prea devreme să o trăiești. Ceea ce ai în mână astăzi este singura ta viață, de aceea fă din ziua de azi o zi plăcută.
Nu cădeți în capcana celor care își doresc o viitoare viață fericită, pentru că asta este doar o iluzie, dar din momentul în care reușești să ai o zi fericită, cred că ai, de fapt, o viață fericită.
Până la urmă, nu adunăm destinații în pașaport, ci zile trăite cu adevărat, iar Münchenul pentru mine a fost exact așa, o singură zi perfectă dintr-o viață care merită savurată secundă cu secundă.
Totul a trecut foarte repede în cele 4 zile dar amintirea lor nu va fi niciodată uitată deoarece au făcut parte din viaţa mea şi faptul că am simţit totul ca o zi fericită mă face să promit că voi reveni în frumosul oraş numit München.
Rămas bun, München! Voi reveni cu siguranță.
