Michael – omul. Indiscreții despre o celebritate discretă.

Zilele trecute am fost să văd filmul Michael, regizat de Antoine Fuqua, și am ieșit din sala de cinema cu un sentiment profund de regret și de revoltă pentru ce au realizat la adresa unui om care nu se va mai naște nici în 1000 de ani de acum încolo. Trebuie să precizez de la bun început un aspect important: nu am fost niciodată un fan înfocat al lui Michael Jackson, însă am apreciat întotdeauna enorm tot ceea ce a creat de-a lungul timpului și am un respect profund pentru amprenta uriașă pe care a lăsat-o în cultura universală. Tocmai de aceea, din postura unui spectator obiectiv care recunoaște o valoare incontestabilă, pot spune că această producție este o uriașă dezamăgire, ba chiar mi s-a părut de-a dreptul jalnică. Filmul pare realizat complet pe repede înainte, ca și cum producătorii au vrut doar să bifeze o listă de evenimente ca să spună că au făcut un film, fără să pună deloc suflet sau profesionalism în el.

Totul se desfășoară într-o grabă obositoare, sărind haotic de la o perioadă a vieții lui la alta, fără să lase nicio scenă importantă să respire sau să capete greutate. Pe mine personal mă intrigă profund această abordare superficială în fața unui titan care domină istoria muzicii și astăzi.
Vorbim despre un artist care deține recorduri de neegalat. Cum poți să expediezi în câteva scene grăbite viața celui care în 1970, la doar 11 ani, devenea cel mai tânăr cântăreț din istorie care ajungea pe locul 1 în topul Billboard? Producătorii au tratat de mântuială cariera primului artist care a reușit să aibă un hit numărul 1 în trei decenii diferite, anii '70, '80 și '90, și singurul care a debutat cu o melodie direct pe prima poziție în clasamentul Hot 100.
Această grabă cinematografică devine de-a dreptul jignitoare când ne amintim de nivelul ireal la care pulsa fenomenul Michael Jackson. În anul anul 1996, sultanul din Brunei a construit de la zero un întreg stadion doar pentru ca el să accepte să susțină un concert acolo. A fost plătit atunci cu 25 de milioane de dolari pentru un singur spectacol, rămânând cel mai bine plătit concert din toate timpurile. Să reduci o asemenea magnitudine la un scenariu plat este de neînțeles. Filmul ignoră esența unui perfecționist care a rescris regulile industriei și care a câștigat 8 premii Grammy într-o singură seară – un record istoric pe care nimeni, de atunci și până astăzi, nu a reușit să îl egaleze. Rezultatul te lasă cu senzația că privești un montaj video ieftin de pe internet, nu o biografie serioasă.
În plus, am tot ascultat în ultima vreme reacțiile unor așa-ziși păreriști și cunoscători de ocazie care, lipsiți de orice discernământ bazat pe logică, sar să acuze producția că ar fi încercat să îi „cosmetizeze” imaginea prin omiterea scandalurilor din anii '90. Acești oameni nu au răbdarea să analizeze faptele realității. Pelicula nu a tăiat acele momente dintr-o strategie de curățare a imaginii, ci pentru că întregul scenariu este un eșec narativ structural. Filmul seamănă izbitor cu o carte prost scrisă de istorie din care s-au smuls pagini întregi, în care se sare brusc de la Burebista direct în anii de tristă amintire, lăsând goluri uriașe în urmă. Iar dacă vorbim strict de acele acuzații care i-au marcat viața, logica ne obligă să privim adevărul curat, nu bârfele: acel om a fost umilit, hăituit și batjocorit pe nedrept. Să ne amintim de cazul dentistului Evan Chandler, cel care a declanșat căderea în dizgrație a Regelui Pop la începutul anilor ’90, acuzându-l de abuz asupra fiului său, Jordan. Ancheta poliției americane a durat 13 luni, timp în care s-au verificat toate probele posibile, inclusiv printr-o percheziție devastatoare la ferma Neverland din Santa Barbara. Cazul nu a mai ajuns niciodată într-o sală de judecată deoarece Jordan Chandler a refuzat să depună mărturie în cadrul penal, iar familia sa a ales să încheie o înțelegere civilă de aproximativ 22 de milioane de dolari.
La fel ca și în cazul primelor acuzații, unde s-a demonstrat ulterior că miza a fost strict una financiară, istoria s-a repetat mai târziu. Au apărut Wade Robson și James Safechuck, care nu au realizat nicio secundă cât de penibili și de lipsiți de orice logică sunt. Aceștia au acceptat să participe în documentarul produs de HBO în anul 2019, intitulat Leaving Neverland. Din postura unui om cu discernământ, eu pun o întrebare retorică simplă: de ce până atunci au tăcut și nu au spus absolut nimic? Iar pentru cârcotașii care vor încerca să nege asta, faptele istorice din instanță vorbesc de la sine: Wade Robson a fost martor al apărării în procesul penal din 2005, unde a jurat cu mâna pe Biblie în fața instanței că Michael Jackson nu l-a atins niciodată. La rândul său, James Safechuck a declarat de asemenea sub jurământ, în timpul investigațiilor din 1993, că artistul nu l-a abuzat niciodată. Mai mult, acuzațiile lor ulterioare s-au lovit de dovezi cronologice imbatabile. Documentele oficiale de urbanism au demonstrat că acea gară din incinta fermei, unde Safechuck pretindea că s-ar fi petrecut faptele în perioada menționată de el, a primit autorizație de construcție abia în septembrie 1993 și a fost finalizată în 1994. Această realitate face tehnic imposibil ca evenimentele să fi avut loc când și unde a susținut el. Ambii și-au schimbat radical poveștile abia ani mai târziu, după ce solicitări financiare masive le-au fost refuzate de către avocații succesiunii artistului. Chiar dacă în ultimii ani Curțile de Apel din California au permis tehnic redeschiderea unor acțiuni civile pentru ca jurații să analizeze procedurile tehnice de control, fondul acuzațiilor lor rămâne puternic fracturat de aceste contradicții cronologice flagrante.
De altfel, încercările de a profita financiar de pe urma numelui său au continuat de-a lungul timpului prin procese civile de sute de milioane de dolari. Lăcomia celor din jur a mers atât de departe încât, încă din 1996, Evan Chandler deschidea un nou proces împotriva lui Michael Jackson și a soției sale de atunci, Lisa Marie Presley, cerând alte 65 de milioane de dolari pe motiv că s-ar fi încălcat o clauză de confidențialitate în cadrul unui interviu TV.
Pentru a încheia definitiv discuția despre aceste acuzații, logica ne obligă să privim lucrurile de la nivelul real la care se afla acest om. La averea uriașă, la influența planetară și la puterea absolută pe care le deținea Michael Jackson, dacă ar fi vrut cu adevărat să își ascundă viața privată sau anumite vicii de ochii lumii, ar fi făcut-o în spatele unor ziduri de netrecut, în cel mai deplin secret, fără să își asume vreodată riscul de a se expune stupid în propria casă. Resursele lui infinite i-ar fi permis orice refugiu oriunde în lume. Să crezi că un titan de calibrul lui s-ar fi expus atât de absurd denotă o lipsă totală de discernământ. Totul s-a dovedit a fi doar o mașinațiune dornică de bani, dar filmul recent preferă să evite complexitatea acestei drame umane și juridice, alegând calea mult mai simplă a cenzurii și a grabei cinematografice.
Singurul lucru care salvează parțial experiența din cinema este muzica lui, care rămâne la fel de uriașă și de neatins, indiferent cât de slab este filmul. Când auzi piesele lui iconice și vezi încercările de a-i copia coregrafiile, îți dai seama încă o dată de ce el a fost un geniu unic în istoria lumii. Din păcate, talentul actorului principal și piesele de fundal nu pot acoperi un scenariu atât de grăbit. Sincer, dacă tot au vrut să facă ceva atât de superficial, mai bine nu mai făceau nimic. Un artist de un asemenea calibru merita un omagiu făcut cu responsabilitate, nu o simplă oportunitate comercială ratată.
Și știu exact ce înseamnă perfecționismul lui, pentru că am avut șansa unică de a-i simți energia pe viu încă din anul 1992, la legendarul său prim concert de la București, din cadrul turneului Dangerous. Când s-a terminat acel spectacol, eram pur și simplu copleșit de show-ul oferit așa ceva nu se mai văzuse niciodată în România. La scurt timp, deasupra stadionului au explodat artificii grandioase, aduse cu acordul și probabil plătite chiar de impresarul român Marcel Avram, cel care a făcut posibilă acea includere în turneul său și a orașului București. Pe cer s-a deschis atunci un palmier uriaș făcut din lumini și scântei, o imagine magnifică pe care nu o voi uita probabil niciodată. 

Aceea era adevărata dimensiune a lui Michael Jackson. Aceea era magia pură, gândită în cele mai mici detalii, pe care acest film grăbit din cinematografe nu va reuși niciodată să o surprindă.

La doar patru ani după ce am asistat la acel spectacol, în anul 1996, în timpul turneului HIStory World Tour, când Michael Jackson se afla pentru a doua oară la București, printr-o conjunctură favorabilă, am ajuns să fiu alături de omul pe care o întreagă planetă îl idolatriza. De această dată nu am mai fost în postura de simplu spectator. În cele trei zile cât a stat la București, am descoperit un cu totul alt om față de cel prezentat în ziare, reviste sau în știrile de la televizor, având ocazia rară să deosebesc adevărul de minciună intens mediatizată împotriva lui.
Cu timpul, am început să îi cumpăr albumele, nu din dorința de a fi un simplu fan, ci pentru că muzica sa era cu adevărat bună. De asemenea, am încercat să înțeleg de ce o mare parte dintre cei care nu îi ascultau muzica sau nu înțelegeau fenomenul îl urau atât de tare. Am creat chiar și un biblioraft personal în care am adunat tot ce se scria la vremea respectivă despre el. Repet, nu am făcut-o din pasiunea unui fan, ci din dorința pură de a înțelege de ce acești așa-ziși cunoscători îl acuzau mereu de câte ceva. După mulți ani în care acest biblioraft a tot crescut cu știri, informații și interviuri, am reușit în cele din urmă să înțeleg adevărul. Iată la ce concluzie am ajuns: o mare parte din această ură venea din faptul că Michael ajunsese pur și simplu de neatins, fiind mereu pe primul loc în absolut orice. Succesul lui era atât de uriaș încât a început să deranjeze, iar pentru mulți era mult mai ușor să îl atace și să încerce să îl coboare de pe soclu decât să îi recunoască geniul. În plus, stilul lui unic, inocența și sensibilitatea lui nu se încadrau în tiparele banale ale societății, iar oamenii au tendința de a urî sau de a privi cu suspiciune ceea ce nu pot înțelege. Pe de altă parte, mass-media și acești așa-ziși cunoscători au transformat totul într-o afacere cinică. Au realizat rapid că o știre negativă sau inventată despre el vindea mult mai bine decât adevărul, așa că au creat un monstru din cel mai iubit om de pe planetă la nivel muzical doar pentru audiență. Totul a fost alimentat și de o mare frustrare din partea presei, deoarece Michael era un titan greu de controlat, care își proteja viața privată, refuzând să le ofere accesul total pe care ei și-l doreau.
Din această experiență directă pot spune ferm că nimic din ce este prezentat în film legat de securitatea lui Michael nu corespunde realității. În film, paza lui personală pare coordonată de un om pe care eu nu l-aș pune nici măcar portar la Muzeul de Istorie – un personaj chipurile angajat de Joe Jackson, dar care își permitea să îl sfătuiască pe Michael să facă ce vrea el.

Ceea ce au încercat ei să facă în film cu actorul KeiLyn Durrel Jones, care a vrut să pară că este Bill Bray, a fost o enormă păcăleală pentru publicul spectator. Ca fost ofițer de poliție în Los Angeles, Bill Bray a fost șeful securității lui Michael din anul 1971 până în anul 1996, însă rolul său depășea cu mult simpla pază. El a fost considerat un adevărat „al doilea tată” pentru Michael, oferindu-i suport și un refugiu profund în momentele de maximă tensiune cu tatăl său biologic, Joe Jackson.

Fata de acest film in realitate, securitatea megastarului era organizată la cele mai înalte standarde globale. Am asistat personal la o fază în care una dintre gărzile sale de elită, legendarul Charles „Big Chick” Huntsberry, a luat un ziarist direct din mers și l-a aruncat în spate fără măcar să se oprească sau să își piardă concentrarea în protejarea artistului. Acel jurnalist fusese deja avertizat de două ori în acea zi că se apropiase prea mult. Charles era un colos uriaș, cu o statură extrem de intimidantă, complet chel și purtând mereu ochelari de soare negri, a cărui prezență fizică ieșea imediat în evidență, fiind ușor de recunoscut în toate imaginile de arhivă din jurul artistului. El făcuse parte din dispozitivul de elită încă din anul 1992 la București, formând un scut uman de netrecut în fața isteriei colective de pe străzile Capitalei, de la Palatul Parlamentului și până la stadion. Să reduci profesionalismul de elită și rigoarea absolută a acestor oameni la niște scene de comedie ieftină în film arată, încă o dată, de ce această producție este o jignire la adresa realității și a geniului care a fost Michael Jackson.
Dincolo de neputința regizorului sau a scenaristului, nu pot să înțeleg sub nicio formă cum familia Jackson și administratorii legali ai moștenirii au permis realizarea unui film atât de mediocru, care nu spune, de fapt, nimic relevant. Cum au putut cei care controlează direct întregul imperiu să își sacrifice datoria de a-i proteja memoria în schimbul unei strategii comerciale sterile? Proiectul a fost controlat direct din umbră de John Branca – cel care i-a fost avocat personal de divertisment megastarului în timpul vieții, iar acum a semnat ca producător oficial al acestei pelicule din postura de co-executor al averii. Chiar dacă pe ecran îl vedem pe talentatul lui nepot, Jaafar Jackson, care încearcă din răsputeri să îi salveze imaginea și să îi imite mișcările unice, efortul lui se pierde într-o producție de casă mult prea calculată. De dragul de a livra un produs convenabil pentru mase și aprobat de corporație, au transformat o viață complexă într-un simplu montaj de marketing. Eu mă întreb sincer: ce anume reține un tânăr din noua generație care se duce astăzi la cinema și vede acest film? Nu va rămâne cu absolut nimic valoros. Nu va înțelege nici munca titanică, nici sacrificiile și nici standardele absurde de perfecțiune pe care Michael le impunea în tot ceea ce făcea. Va vedea doar o poveste plată, livrată rapid pe o bandă rulantă a marketingului de Hollywood.

Cinematografia ar trebui să fie o oglindă a geniului, nu o scurtătură comercială. În final, adevărata lecție ne este oferită de timp, nu de acest film grăbit. Producătorii au vrut doar să bifeze un titlu în portofoliu, însă au uitat că istoria nu se scrie pe repede înainte. Michael Jackson rămâne neatins de acest eșec jalnic dintr-un motiv simplu, pe care nicio peliculă superficială nu îl poate copia: standardele lui au fost mereu absolute, în timp ce acest film este doar o notă de subsol mediocră. În încheiere pot spune doar că magia biografică a unui mare artist nu poate fi fabricată la normă.